– Fragment –
Avertisment adresat credinciosului
Non credo inseamna „nu cred“. Nu inseamna „neg credinta (sau credintele) altei persoane“. In ceea ce ma priveste, „nu cred“ nu inseamna „ma indoiesc de orice credinta data“ sau „o anumita credinta“.
Ma abtin de la credinta, fie a mea, fie a oricui altcuiva. Pentru a formula acest lucru cat mai autocritic si mai umil: sunt pur si simplu incapabil sa cred. Poate ca sunt prea slab de minte sau de caracter pentru a crede ceva.
Bineinteles, nu vreau sa spun ca sunt incapabil sa presupun, sa admit lucrurile in mod provizoriu, de proba, asteptand dovada care sa confirme o ipoteza sau alta.
Ceea ce inseamna acest non credo al meu este ca eu cel mai mult pun pret pe certitudine – pe cunoasterea sigura, verificabila logic si experimental, si pe cunoasterea verificata.
Pun cel mai mare pret pe adevarul factual, verificat si verificabil, precum si pe adevarul logic, pentru ca nu dispun de alt mod de gandire coerenta, necontradictorie in sine si in relatia sa cu experienta. Coerenta si acordul cu observatia si cu experimentul; conformitatea cu regulile gandirii logice (nu exista alt tip de gandire) si cu observatia si experimentul, prin urmare conformitatea cu metodele logice si experimentale si cu lumea tot mai mare a cunoasterii factuale si teoretice.
Vreau sa spun cunoastere, nu credinta. Si daca sau cand credinta, in stadiul initial de ipoteza, provizorie prin definitie, este confirmata sau infirmata de experienta si de critica logica.
Accept acest gen de „credinte“, evident, provizoriu, si sunt gata in orice moment sa renunt la ele, daca mi se ofera temeiuri logice sau experimentale (sau de ambele tipuri) solide.
Prin urmare, in acest sens al cuvantului, nu „cred“. Fac asumptii provizorii; sau accept astfel de asumptii ca atare, fiind formulate de minti mult mai invatate si mai puternice decat a mea. Minti, intelecte, „intelegeri“, de la intelligo, „eu inteleg“, care vine de la inter, „intre“, si lego, „eu aleg“, sau ligo, „eu leg“. Despre aceste intelecte stiu ca sunt intotdeauna, in orice conditii, deschise la indoieli si critici rationale logice, metodologice, factuale si de alte feluri.
In acest sens al cuvantului a crede, nu „cred“ deoarece orice fel de credinta implica riscul de a gresi. Nefondat. Sau nedemonstrabil. Sau de-a dreptul fals. Incoerent din punct de vedere logic sau contradictoriu, dezordonat din punct de vedere metodologic. Anulat de proba contrarie experimentala. Sau corupt de bla-bla-uri (iertati-ma, va rog: vorbe goale) sau orice alt fel de delir sau obsesie.
Singura mea obsesie este temerea ca as putea sa cred in mod eronat si sa ma incred cu mintea si cu inima intr-o credinta falsa. Credinta care nu se poate dovedi niciodata ca e falsa nu este de fapt credinta. Este certitudine logica, matematica, experimentala. Este cunoastere. Adica, de exemplu, ca, daca toate lucrurile raman neschimbate, doi plus doi fac patru, A este A, iar A nu este non-A.
Cunoasterea fiind, printre altele, experienta, sentimentul imposibilitatii de a gandi altfel, din cauza pedepsei implicite ce se numeste incoerenta mentala si comportamentala, dezordine, incapacitatea de a gandi si de a actiona contrar dictatelor logicii, contrar logicii, sub amenintarea ineficientei, a actiunii si comportamentului haotice si, la limita, sub amenintarea fizica a mortii – pierderea reala, fizica a vietii delincventului. Spre exemplu, sarind de la 50 de metri inaltime si asteptandu-se sa zboare, nu sa cada si sa se striveasca de trotuar prin forta gravitatiei.
Asa ca in anumite aspecte importante, poate cele mai importante, nu cred. Nu as indrazni sa cred pur si simplu. Sau stiu, sau nu stiu. In al doilea caz, construiesc ipoteze si le supun testului coerentei logice, matematice si experimentale, verificabile oriunde si oricand.
Asa stand lucrurile, nu pot afirma ca nu cred in credinta altei persoane. Nu sunt potrivnic credintei, aceasta implicand o respingere activa, agresiva a credintei altuia. Nici nu sunt lipsit de credinta, decat in sensul marginal ca ma abtin de la credinta. Pur si simplu stiu sau nu. Sau, ca a treia varianta, construiesc ipoteze, provizorii prin definitie, care ma ajuta sa depasesc dificultatile mentale si practice cu care ma confrunt la un moment dat sau care se dovedesc a fi false, iar atunci trebuie sa platesc pretul greselii mele – mai exact, in cel mai bun caz un disconfort mental.
Nu sunt nici credincios, nici lipsit de credinta. Nu sunt un om care se indoieste sau care nu crede in anumite lucruri, ci unul care poate crede altceva ori in altceva sau, in cel mai rau caz, in cineva sau in altcineva.
Totusi, ma rog inca din copilarie, cu cateva intreruperi mai lungi. Nu ma rog indeajuns de des, dar mai des decat presupun. Ma rog lui Dumnezeu fara sa cred, fara sa nu cred si fara sa ma indoiesc. Si stiu de ce exist pe acest pamant si care este sensul vietii mele, a noastre. Ciudat, nu? Si nici nu am dreptate. Un prost, un nebun inofensiv si, mai rau, un strain, un exilat, fara casa, fara diploma de studii, fara o opinie majoritara care sa il sustina; un nimeni.
Asadar, iertati-ma, va rog, pentru ca exist si pentru ca sunt asa de ticalos.
CARTEA
Ultima carte a lui Petru Dumitriu, scrisa in registru nonfictional, ba chiar cu ambitia de „studiu“, este biografia lui evenimentiala si mai ales aceea spirituala, prezentand concluzia axiologica, de natura morala, la care a ajuns in privinta salvarii – deopotriva a insului si a omului ca specie – si, prin asta, testamentul lui religios-metafizic. Pornind de la afirmatia din titlu – Nu cred [in Dumnezeu], [totusi] ma rog –, scriitorul abordeaza o serie de probleme interconectate: omul si sensul vietii, starea de azi si din trecut a omenirii, raul din lume si ideile care il avanseaza, binele ca prezenta firava, dar evidenta, valorile ce orienteaza viata insului sau a colectivitatilor si fundamentul ultim – Dumnezeu – pe care s-ar putea sprijini o lege morala menita sa orienteze omul spre bine, spre abtinerea de la rau si spre o atitudine pioasa fata de viata celuilalt si toate cele ce sunt.
AUTORUL
Petru Dumitriu (1924-2002), scriitor roman stabilit in Germania (1960), la Frankfurt. Din 1989, a locuit in Franta, la Metz. A studiat filosofia la München (1941-1944). Cunoscut mai ales pentru Cronica de familie (1957), capodopera a romanului romanesc, o saga care prezinta destinul aristocratiei romane moderne. A mai scris eseuri, romane si nuvele in franceza, radiografii ale totalitarismului comunist (Rendez-vous au Jugement dernier, 1961; Incognito, 1962, selectat drept capodopera romanesca intr-un dictionar german al „Capodoperelor secolului XX“), marturii ale unor experiente personale de salvare prin sacru (Au Dieu inconnu, 1979; Zéro ou le point de départ, 1982) si autofictiunea La Moisson (1989).
Galerie foto
