Mi-am lasat dorinta asta puerila, de copil alintat, intr-un sertar al memoriei. In ultimul timp, am inceput sa sterg praful de pe ea, obligat, cumva, de comportamentul multora dintre semenii mei. Si asta, fiindca astazi mi-as dori din nou sa fiu un „om invizibil“. De fapt, mi-as dori sa fiu un „om invizibil“ postmodern, care intra, prin conturile utilizatorilor de Facebook, in lumea lor reala.
Reteaua asta sociala aproape iti da branci la comportament usor deviant. Stiu o gramada de utilizatori care sunt oameni de toata isprava, nu ei reprezinta tinta mea aici. Mai stiu o categorie, poate la randul lor oameni in regula in realitate, care nu au citit prea mult la viata lor, dar care se hranesc cu citate din autori foarte cunoscuti. Sunt aceiasi care ma fac sa ma intreb tot mai des ce s-ar intampla daca ar muri un scriitor celebru in fiecare zi. Fiindca, probabil ati observat, cum se duce o celebritate contemporana din zona literara, cum se declanseaza campionatul mondial de pupat moaste virtuale: apar citate smulse din opera lor, alaturi marturii ale durerii care ii incearca din greu pe cei care posteaza. Iar daca nu pun citate, incearca sa-si etaleze originalitatea, parafrazand „spuse“. Asa s-a intamplat saptamana asta, cand, dupa anuntul disparitiei, multi au devenit, brusc, admiratori ai Ninei Cassian. A doua zi, Gabriel Garcia Marquez a facut imprudenta sa repete gestul marii noastre scriitoare. Nu am cum sa uit macar vreo trei „ganduri“ ale unora ce se simteau, virtual, orfani. Toate sunau cam asa: „De-abia acum incepe un veac de singuratate“. Ah, oh!
In tot zgomotul asta de fond, ai spune ca suntem inconjurati de oameni si de prieteni virtuali cu porniri enciclopedice care l-ar face invidios pe orice carturar cu acte in regula. Nimic mai fals.
Vanatorii de celebritati literare proaspat decedate ar fi castigati daca, macar din curiozitate, s-ar apuca sa citeasca ceva din operele celor disparuti. Nu o fac nici cand scriu despre ei: nu va imaginati ca dau fuguta la biblioteca personala sa caute o carte, ci dau iama pe enciclopedii aproximative online si pe site-uri cu citate. Nu o fac nici dupa aceea, fiindca, ce sa vezi, ritmul in care mor scriitorii nu-ti mai lasa timp pentru citit.
E greu sa-ti mai dai seama cine stie despre ce scrie si cine scrie despre ce stie; mai nasol, e greu sa-ti dai seama cine scrie despre ce mimeaza ca stie. Iar jalea pe care tin sa si-o exprime nu este, de cele mai multe ori, deloc credibila: cum reactioneaza acesti indivizi atunci cand trec, cu adevarat, printr-un moment greu al pierderii cuiva drag? Nu prea cred ca se apuca sa arunce cu poze si citate, ci-si duc in tacere suferinta.
Nu stiu daca sa-i cataloghez drept ghinionisti sau norocosi pe marii clasici si pe contemporanii care au dat coltul inainte de aparitia Facebook. Ei, oricum, apar citati cu chestii, de multe ori, irelevante sau care sunt scoase din context si nu mai au legatura cu noima initiala.
La toata aceasta olimpiada a fariseismului contribuie, evident, si ziarele online. Cand dispare cineva cunoscut, apar un text-tip si o poza cu lumanare. Atat. Cam asa ar fi patit si Eminescu, de exemplu, daca ar fi existat internet in 1889. Am fi citit ceva de genul: „O tara intreaga il plange. S-a stins neasteptat intr-un sanatoriu, uitat de lume“. Evident, daca a avut ghinionul sa afle media online despre astea, nu ar mai fi avut altceva de facut decat „sa scrie pentru ingeri“…