pusti de vreo cincisprezece ani – care probabil o astepta pe maica-sa sa iasa din supermarket; spilcuit, dintre aia cu pantofi Puma in picioare, cu freza MTV etc. etc. – si un aurolac – fara mama pe care trebuie s-o astepte; cu tenisi rupti si freza aranjata de bataia vantului etc. etc. – dintre cei care bantuie in speranta ca se vor capatui cu ceva de la cumparatori. O conversatie amicala. M-am oprit, prefacandu-ma ca mi s-au dezlegat sireturile.
— Pleci in Italia?! Tu, bai?! a fost intrebarea pustiului MTV, care
mi-a atras atentia.
— Ce stii tu? a intrebat aurolacul, cu superioritate. Strang bani ca sa plec in Italia.
— Tu nici nu stii unde vine Italia!
— Ce stii tu?! a reluat zdrentarosul, ca pentru sine.
Am intrat in Billa, cu gandul la o salata inedita: ridichi, rosii, oua fierte, ceapa, cascaval si, bineinteles, salata verde. A iesit o minunatie. N-am reusit sa mananc nici macar jumatate din cat am pregatit. Apoi am revazut cu Ralu La strada lui Fellini. Efect covarsitor, senzatie de mila, dorinta naiva de a iesi pe strada pentru a-ti imparti averea saracilor. Daca o ai. Mai nasol e ca mai nimeni nu-i in stare sa admita ca ar avea vreo avere. Mai toti oamenii pe care ii cunosc iti vor spune ca-s vai de capul lor, sunt campioni ai plangerii de sine. Inclusiv eu. Ce am eu?
Ralu a venit cu ideea ca ar trebui sa ne inscriem intr-o societate umanitara. A zis ca asa am putea face fericiti cativa nenorociti de pe strada. „Aiurea! – au intervenit gandurile mele. Nimeni nu-i poate rezolva pe toti astia, saracii!“
Padre mi-a povestit ca a avut un sentiment de neputinta asemanator atunci cand a vazut un copil care nu vroia sa iasa din magazin, plangand ca vrea napolitane.
— Lasa, ca-ti iau altadata! i-a zis maica-sa. Acum n-avem bani.
Si mi-a mai spus Padre: „Florin, sa scrii asta: daca nu exista o lume dupa moarte unde toti oamenii sa-si permita napolitane, viata asta nu are nici un sens“. Citez aproximativ.
Ce stiu eu?! Imi revine in memorie imaginea unui alt aurolac pe care l-am intalnit in Bucuresti, noaptea, la o saormerie nenorocita din strada. Asteptam vanzatorul sa-mi prepare o saorma. Eram hamesit de foame, dupa o zi in care nu mancasem nimic. Alaturi, un aurolac tinea niste bani marunti in mana, ii tot numara si savura din priviri fiecare bucatica de carne taiata de pe gratarul ala in care erau infipti pui prajiti. Si acum ma urmareste remuscarea ca nu i-am lasat niste bani aurolacului, ca sa fiu sigur-sigur ca-si ia si el una.
As adauga la raiul lui Padre macar o saorma.
2.
Padre m-a intrebat ce reprezinta pentru mine Pastele. Cand sa fii sincer, daca nu in Saptamana Mare? Macar asa, de-o scurta spovedanie. I-am raspuns pe bune: „In principal, faptul ca se da din nou la televizor, a n-spea oara, filmul lui Zeffirelli“.
„Dar invierea lui Iisus?“ A intervenit o chestie de rezolvat urgent si n-am apucat sa-i mai raspund.
In copilarie stiam despre Dumnezeu doar ca are doua tipuri de slujitori: cei cu palarii mari, mexicane (asa-mi pareau mie aurele sfintilor de pe peretii bisericii) si cei cu aripi crescute direct dupa cap (care populau si ei peretii bisericii). Cand mi-am tras antena pentru frecventa de religie, am indreptat-o aiurea, spre niciunde pe cer, cu rabdarea si naivitatea celor care asteapta sa auda intr-o buna zi voci de pe o planeta indepartata. Mai tarziu, cand mi-am pierdut rabdarea, mi-am indreptat antena catre lumea din jur si mi s-a intamplat ca pe monitor sa-mi apara, in treacat, cu purici, un bruiaj subtil – cum ar fi umbra lui Dumnezeu intinsa langa un zdrentaros de pe strada, care musca din convrig ca dintr-o aura cazuta din greseala unui sfant.
Bruiajul, interferentele au continuat sa se inmulteasca, sa se diversifice, sa se nuanteze, incat uneori nu mai prind nimic clar din realitate, iar raporturile se inverseaza. Urmand parabola stupida a antenei, pentru a-l vedea pe Iisus trebuie sa-mi trag cablu. Cu antena, nemijlocit de nimic, am doar vagi vibratii interioare legate de Dumnezeu.
Abia cand mai treci prin viata, dupa ce mai iei cateva suturi, mai faci cateva compromisuri, mai esti tradat sau tradezi pe cineva – pe scurt, dupa ce iti faci o idee despre pacat –, incepi sa intelegi ce greu e sa fii om. Dar sa fii om si Dumnezeu in acelasi timp, e o chestie care numai Iisus stie ce inseamna.