Colegul de clasa, Valeriu Stanciu (azi distribuitor de scule germane si elvetiene in Israel), care ne alimenta pasiunea rockeristica si nevoia de aventura cu discuri americane si reviste moto englezesti, m-a dus cu scuterul sau italian pe o strada din cartierul Cotroceni. Acolo, intr-o curte ferita de vuietul orasului, pus pe glume si povesti, nu pe zdranganit chitara, l-am vazut pe Horia, student la Litere. Despre el stiam doar ce se vorbea: ca este autorul unor cantece care faceau furori dincolo de asa-zisa lume underground bucuresteana, si anume, chiar cele cantate de noua stea urcatoare, Mircea Vintila! Faptul nu mi se parea nici scandalos, nici senzational. Pe atunci ascultam prea putini cantareti folk, doar cu totul intamplator si fortat de imprejurarea ca priveam la unicul televizor disponibil programul in care se manifesta vreunul dintre ei. Nici azi nu cheltuiesc resursele pentru genul „protestatar“, multumita celui care mi l-a facut indigest, insusi poetul Adrian Paunescu, a carui prezenta in viata publica n-a incetat nici dupa deces sa emane nociv. Acelasi coleg de clasa imi povestea despre legendare cantari in parcul tihnitului cvartal, inca permise de autoritati si alimentate de prietenia principalilor chitaristi, carora nu li se zicea „cantautori“, ca mai apoi. Acolo se forjau piesele numite „slagar“ de-o mass-media deloc inepta (in care, totusi, un George Stanca putea sa treaca drept genial), dar bine inhamata propagandistic. Va trebui sa mai curga multa cerneala virtuala pe apa internetului, pana va izbuti un istoric sa limpezeasca perioada aceea, in care amestecul de ideologie si sinceritate a deturnat elanul unei generatii iluzionate ca-si poate schimba viata fara sa rastoarne sau fara sa paraseasca „oranduirea“ in interiorul careia se nascuse.
Iluzia mi-a fost inoculata si mie, recunosc. M-am agitat, la varsta cand mi se parea ca pot zbura, cu aripi false, dar cu elan greu de stavilit. N-am avut parte de antrenori veritabili, din stirpea celor neinduplecati si naivi, precum Paul Goma sau Noica, sa zicem, dar nici de instructori zelosi, cu privirea fix atintita catre steaua rosie – numiti-l pe oricare dintre literaturnicii neaosi, recent incaltati de partid. Mi-au fost date indoiala drept certitudine, neseriozitatea ca platosa, ironia ca spada si flegmatismul ca „filosofie de viata“. Cinismul, ura, invidia sau avaritia nu-mi sunt atribute. Le observ cu mila in panoplia diverselor personaje, publice sau nu. Probabil din cauza acestor lipsuri n-am iesit in evidenta, cum zicea un hatru…
Dupa mai bine de cinci decenii de cantari si ispravi muzicale, Horia Stoicanu s-a indurat sa editeze primul sau disc – Cirese amare, la casa de productie EL-RA Consult. Nici pe acesta nu-si iscalea numele, daca Mircea Rusu, cantaretul votat primar in comuna natala, nu l-ar fi obligat aproape sa intre in studio pentru inregistrari profesionist facute. Ca materialul sonor poate fi numit folk sau ba, ramane de apreciat dupa auditie. Crescut in mitologia muzicii beat (de la Bill Halley pana dincoace de Rolling Stones), Stoicanu ar spune, probabil, ca toata viata el s-a plimbat intr-o masina cu Eric Burdon si Jack Kerouac, habar neavand, bunaoara, de Lou Reed, si aruncandu-l pe Bob Dylan la recycle bin cu intrebarea „cine-i tipul?“.
Sa contrazica evidentele si locul comun tine de farmecul nonconformistului. Stoicanu a refuzat inserierea in „sistemul“ valorilor ilustrate de inflacaratul poet ceausist si curtea sa. Azi, eternul razvratit da cu tifla cutumelor societatii de consum multilateral cracanate. De-asta nici n-o sa apara la TVR, cu emisiune ori spectacol proprii, ci, invitat de-o seara, la gala folkului din Calafat…