critica noastra de intampinare (echipa de la „Romania literara“, in primul rand) scria in conditii de cenzura si incerca sa apere criteriul estetic si valorile liberale intr-un regim totalitar a carui amintire, azi, e tot mai roza.
Nu e tocmai usor nici in contextul postrevolutionar, in care interesul publicului s-a dispersat in zone, inainte, inaccesibile si unde, pe de alta parte, centrifuga culturala a imprastiat literatura in toate cotloanele si coltisoarele hartii culturale. Daca in epoca socialismului real aveam prea mult Centru, cu determinantele si reflexele cunoscute (autoritarism, dirijism, cod unic), astazi avem prea putin. De aici si nostalgia unora dupa „degetul de lumina“ care sa ghideze evolutia literelor romanesti, dupa farul critic calauzitor care sa dea directia.
Insa frumusetea literaturii si a criticii facute pe marginea ei consta, dupa mine, tocmai in multiplicitatea tendintelor si in mobilitatea celor capabili sa le inregistreze si sa le evalueze. Din aceasta perspectiva, epoca post-’90 este una ideala pentru cronica literara (ca si pentru Istoria ce o ridica la putere temporala). Sigur ca nu mai sunt tirajele revistelor culturale de pe vremuri si ca diferenta dintre 30.000 de cititori si 3.000 e importanta. Fireste ca se castiga mai nimic din colaborarile la reviste si cronicarii s-au resemnat sa scrie numai pentru placerea scrisului. (Cand am primit o colaborare pe un interval consistent, de la „Observator Cultural“, am fost aproape socat. Cu banii aceia mi-am cumparat o tableta electronica si i-am spus „tableta OBS“.) Dar toate aceste lucruri palesc pe langa bucuria reimprospatata de a scrie despre literatura epocii tale, pe chiar durata nasterii si constituirii ei.
E ceva ce criticii „bibliografisti“ (cum le spunea Paul Goma), fara gust, fara intuitie, fara expresie si, nu in cele din urma, fara curaj nu pot pentru ca sa inteleaga. Au inteles-o in schimb spirite critice atat de diferite ca E. Lovinescu si G. Calinescu, Nicolae Manolescu si Lucian Raicu – pentru a pune intai cronicarii si apoi criticii cu o alta cale de acces spre literatura. Critica actualitatii si actualitatea criticii: fiindca o pagina calinesciana rezista, dupa trei sferturi de veac, si prin valoarea literara pe care o scaneaza, si prin expresivitatea criticului insusi.
Daca pentru unii cronica literara e un episod de cariera, o etapa prin care devii mai vizibil, pana prinzi un post, „te aranjezi“ si scapi de complicatii, pentru mine e ceva central, esential. O vad ca pe o constanta pentru care merita sa fii expus presiunilor si atacurilor, deasupra si dedesubtul centurii. Nu exista, probabil, critic mai insultat in literatura romana decat Lovinescu, adica exact cronicarul prin care modernitatea noastra literara a capatat constiinta de sine. Si sunt putine lucruri mai frumoase, in cultura romana, decat permanenta asumare, de catre Lovinescu, a acestui rol ingrat. El a fost „la bête noire“ si pentru adversarii traditionalisti, dar si pentru o buna parte din scriitorii pe care i-a sustinut. Caci scriitorul roman vrea sa fie nu numai primul, ci si singurul – iar criticul avand unele ezitari in recunoasterea acestei unicitati se descalifica profesional.
Nicolae Manolescu a reusit, in epoca trecuta, sa schimbe raportul, facandu-i pe scriitorii nostri dependenti de verdictele din cronicile sale: dar aceasta autoritate, cred, n-a putut fi mentinuta decat prin decenii de cronica (asadar, durata), in revista cea mai importanta (prin urmare, pozitie) si intr-un sistem socio-cultural inchis (intr-un cu totul alt tip de societate).
In societatea pluralista in care avem norocul sa traim, cronicarii literari constanti culeg in timp roadele seriozitatii lor, dar si pe cele ale libertatii care a imprimat literaturii ultimelor doua decenii o dinamica extraordinara. De la un an la altul apar carti care schimba definitii ale genului, se revendica de la modele nefrecventate inainte, propun experiente existentiale si decupaje literare cu totul inedite. Cronicarii discuta si polemizeaza pe marginea lor, gasesc sau nu gasesc mize (astept, in continuare, ca Paul Cernat sa-si revizuiasca diagnosticul pus in 2008 pe literatura romana tanara), compara si totodata diferentiaza, intr-o pasionanta cursa de urmarire a celor mai importante carti, a celor mai interesanti autori. Daca nu noi facem asta, atunci cine? Daca nu acum facem asta, atunci cand?
Deja, autori tineri in 1990, „promisiuni“ si „sperante“ la momentul (pre)debutului sau al primelor carti, au devenit nume de neocolit. Mircea Cartarescu, Ion Muresan, Mariana Marin, Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Ioan Lacusta, Razvan Petrescu, Radu Aldulescu sunt capitole distincte de istorie literara. Cine le va urma in aceasta necontenita, minunata procesualitate a literaturii?
Cititi-i pe cronicarii literari, si veti afla.