Si ziua de nastere a fost posomorata. A venit la mine Iuri Petrovici, a venit Nina Vasilievna, mi-au adus o sticla de stolicinaia si un borcan de sarmale din legume – si atat de singur, atat de imposibil de singur mi s-a parut ca sunt din pricina acelor sarmale, din pricina acelei solicinaia, incat, desi nu aveam chef sa plang, am plans…
Dar cand am implinit treizeci, toamna trecuta? Pai cand am implinit treizeci, ziua a fost posomorata, ca si atunci cand am implinit douazeci. A venit la mine Borea cu o poeta pe jumatate descreierata, au venit Vadea cu Lida, Ledik cu Volodea. Si mi-au adus – ce mi-au adus? – doua sticle de stolicinaia si doua borcane de tomate umplute. Si o asemenea disperare, un asemenea chin au pus stapanire pe mine din pricina acelor tomate, ca mi-a venit sa plang, dar n-am mai putut…“
(Venedikt Erofeev, Moscova-Petuski, trad. de Emil Iordache, p. 56, Polirom, 2014)
Anul asta implinesc 30 de ani. Sunt departe de-a fi „imposibil de singura“ sau de-a plange din pricina unor tomate umplute, dar nici vestea varstei noi nu e vreo mare veselie. Am prieteni de 20 si ceva, fata de care nu-mi vine sa ma plang ca fac 30, ca sa nu mi se para ca-s prea batrana, am prieteni de aproape 40, fata de care nu-mi vine sa ma plang, ca sa nu li se para lor ca-s prea batrani, am prieteni de 30 si ceva, care-s convinsi ca asta-i cea mai extraordinara varsta din univers. Probabil ca o sa fiu si eu la fel de convinsa peste vreun an. Deocamdata, sunt doar nemultumita. N-am facut destule, a trecut timpul, si partea cea mai proasta e ca o sa mai treaca. Am impresia ca sunt mai prostanaca si mai stangace ca la 20, ca tot ce-am invatat intre timp nu mi-a servit la nimic, ca toti prietenii mei, in frunte cu mine, se transforma incet-incet „intr-o poeta pe jumatate descreierata“, ca suntem mai pierduti si mai neajutorati ca la 20. S-ar putea sa fie doar o impresie. O sa treaca.