Se asternu o grea tacere, care dura aproape un minut. Nu prea stia niciunul cum s-o rupa.
Noroc cu domnul Elisav, care, fara a fi fost un "diac tomnatic", isi avea, ca rutinat profesor, propriile-i trucuri, stratageme si "cirlige", – ca si un instinct didactic si pedagogic mai puternic decit defuncta editura omonima.
Profitind de interesul filologic, real sau numai aparent, al celor doua domnisoare, domnul Vasile Elisav facu apel la vechea lui marota: substantivele neepicene, respectiv cele epicene, ce au o forma unica, adica, pentru masculin si feminin.
Neepicenele, din contra, au cite doua forme, cel putin, ca sa diferentieze masculul de femela: ciine/ catea, porc/ scroafa, cal/ iapa sau cocos/ gaina… Sint cazuri cind aceasta neepicenie este de-a binelea stufoasa; astfel bovinele (sau vitele, cu un cuvint mai scurt) pot fi vitel/ juninca, bou (taur)/ vaca s.a.m.d. Au onoarea sa se bucure de ea fie animalele care ne stau in preajma de milenii, trebaluind in rind cu noi sau escortindu-ne din loc in loc, fie acelea care, desi nu ne sint asociate, ne impun un, daca vreti, respect atavic, ca leul si leoaica, sau ne terifica, precum un sarpe. Semi-neepicene, dupa mine, ar fi acelea-n care femininul se formeaza de la masculin: sarpe/ serpoaica, leu/ leoaica…
— Soarece/ soricioaica, completa Nora, persiflindu-l.
— Ne faceti capul calendar, adauga si Carmen, intr-o doara.
— Va inselati, dragele mele dragi! Nu va fac capul calendar, ci va atrag res-pec-tu-os atentia, numai, ca acest „moft” gramatical: neepicene vs. epicene implica, pe linga o nevoie de ordin practic, taxinomic, aceea a diferentierii indiferente si precise, o imperceptibila tandrete fata de vechii nostri companioni de suferinta si corvoada, iar, adesea, mai intuitivi decit scepticii impenitenti ce sintem… Ca in cazul, daca vreti exemple, al miracolului betleemic.
— Dar, dom profesor, intreba studenta Carmen Carpen, diferentierea asta ar exclude, lingvistic vorbind, iar nu sexual, orice forma de hermafroditism?
— Nici gind, raspunse domnul profesor Elisav, de vreme ce se poate spune tapra sau berbecoaie.
— Asta cu berbecoaiele-i cam tare, chicoti, in banca ei, Nora Aron.
— Honny soit qui mal y pense, se auzi, jartierizind, domnul profesor Elisav. Oricum, e limpede ca e neepicen doar ceea ce e, in sens larg, aprivoazabil. Fie si daca par niste hibrizi, termeni ca „greierusa” unui Blaga sau ca „paienjenita” lui Arghezi, se justifica si, pe cit cred, extralingvistic, prin aprivoazabilitatea, in extremis, a respectivelor ginganii. Imbastiliat, Paul Pellisson, sa zicem, citat de catre Soren Kierkegaard cu un catren vanitologic, a imblinzit, in recluziune, un paianjen; sau – cine stie? – o paienjenita… Ceea ce n-ar fi fost capabil sa faca,-n rest, si cu o rima. Inaprivoazabila, aceasta e, prin definitie, epicena.
Profesorul recurse cam in sila la epicenia bietei rime, banuind ca domnisoarele studente il vor completa, in deriziune, cu faptul ca „de la Rim ne tragem”.
— „De la Rim”, da; dar nu din rim, ci, eventual, din rima, daca e cazul sa-l urmam pe Darwin, dupa care acest vierme anelid ar fi, cica, sensibil la sunetele de trombon si, ca si Nicolas de Stael, la rosu.
— Precis din „rima”, dom profesor, zise Nora, dindu-i acestui termen acceptia lui obscena si, fara sa faca gestul clasic al degetului mediu exhibat, rima putin, cu indexul, in aer.
(Continuarea in numarul urmator)