Ai publicat pana acum un roman, o carte de poezie si acum o carte de povestiri scurte. De ce ai „baleiat“ printre genuri si nu te hotarasti la unul singur?
Ar fi exagerat sa mi se interzica povestirile doar pentru ca am debutat cu roman. Sunt totusi legate intre ele, fac parte din neamul mai mare al prozei – un anarhist american se si mira la un moment dat ca debutez cu roman; imi spunea ca la ei incepi cu povestiri, fratele meu. Vezi, e traditia asta venita poate dintr-un fapt de viata – tinerii scriitori americani sperau sa vanda povestiri la jurnale si sa-si incropeasca cateva luni de viata din banii luati pe ele, si asta a devenit, iata, traditie in sine, s-a mutat usor vectorul. Cat despre poezii, ca sa mai si glumim putin, nu stiu daca esti constient de faptul ca si Nicolae Breban are un volum de poezii, are un titlu cu elegii, nu mai stiu, deci avem si noi dreptul la elegiile noastre.
Pe de alta parte, ai publicat doar trei carti in zece ani, cam o carte si jumatate pe cincinal. Alti scriitori romani lanseaza si cate un volum pe an.
De ce atat de putin? Pentru ca fratele tau e ninja, nu gospodar. Scriu foarte rar cu placere, si cand nu scriu cu placere se simte, e o anumita secaciune suparatoare. Apoi, nu fac asta pentru o cariera, latura sociala a scrisului mi s-a atrofiat tot mai mult, probabil in timp o sa ma intorc la adolescenta, cand scriam intr-un caiet pe care nu-l vedea nimeni (pentru ca nu avea cine sa-l vada, nu pentru ca as fi fost eu foarte secretos&enigmatic, dar asta e alta poveste). Apoi, am facut mult timp numai munci infecte – noi am fost colegi la ziar, chiar doua ziare: pai eu vineri abia asteptam sa scap din redactie si sa ma bag intr-o betie de asta gen sfarsitul lumii, din care ma mai sculam sambata seara cand, scuza-ma, eram un tanar normal si usor ca o albinuta, ieseam si eu in oras. Duminica la munca si tot asa, da-i cu noi aparitii, da-i cu noi editii de targuri de carte si toate lucrurile astea extrem de fierbinti. In conditiile astea, sensurile vietii lasa scena ultimei stiri si lira, plm, nu mai vibreaza. A fost o poveste destul de animalica, de sinistra asta cu cotidianul, desi si-a avut farmecul ei. Cred ca se poate rezuma totul prin faptul ca nici macar nu-mi justific existenta in lume ca scriitor, ultimul lucru pe care l-as spune unei noi cunostinte ar fi ca scriu. Daca ma intreaba cineva cu ce ma ocup, ii zic de jobul pe care il am in momentul respectiv. Ar fi si penibil sa fie altfel.
Boddah speriate a doua carte autofictionala, daca nu cumva chiar autobiografica, pe care o scrii. Pare ca iti place foarte mult acest mod de a crea, inspirat din propria viata. Care e motivul?
Nu-mi plac scriitorii „cu imaginatie“, ar fi cel mai bine sa ramana sa-si scrie fantasy-urile si sa ma lase in pace. Tin minte ca am avut cateva meciuri oribile pe tema asta cu Silviu Gherman cand mergeam la cenaclu la Litere – venea o data cu o povestire despre un extraterestru care se strecoara intr-o echipa de speologi in anul 1923, apoi cu un calugar zen care se impiedica in galeata cu apa, intelegi. Dupa ce am mai crescut, mi-am dat seama ca asta-i omul, traieste in desene animate si toate astea erau o prelungire naturala a lui, ii veneau din vise, dintr-o fraza de la o reclama etc. Dar, iti spun, reactia era viscerala, simteam cum mi se scoala parul pe ceafa cand incepea sa citeasca „am apasat butonul rosu, dar raza beta5 era blocata“.
Apropo de fantasy, ce-i, frate, isteria asta cu Game of Thrones? Si, in general, cu fantasy si istoric (cat mai in medieval, cat mai in spate). Uneori imi spun ca sunt eu mai acru, dar e posibil chiar sa traim cea mai tampita epoca culturala, sa fac parte din cea mai inepta, mai hedonista, mai infantilizata generatie care a fost pe lume. Seriale cu pirati, plm. PIRATI.
Revenind la ce ma intrebi, neplacandu-mi imaginatia, neplacandu-mi „creatorii de lumi“ (intr-un sens mai exact decat il are de obicei notiunea), mi-a placut in schimb Proust in viata. Si am mai mers pe ideea asta destul de raspandita ca, daca scrii, ar fi bine sa scrii despre lucruri pe care le cunosti. Dar asta nu ma face neaparat un autofictional, macar si formal am povestiri la a treia, povestiri din medii straine mie oarecum, chiar si o povestire cu o tipa ca personaj central, sau cea cu Boddah, cainele ingrozit, care porneste de la, totusi, o alta povestire a unui alt scriitor, deci efectiv din literatura. Adrian Schiop e un autofictional pur si dur daca vrei. Dar abia acum observ ca spuneai ca e a doua carte autofictionala etc. Care dintre cele trei nu ti s-a parut autofictionala?
In 2005, am mai facut un interviu cu tine pentru „Suplimentul de cultura“, la scurt timp dupa aparitia romanului tau de debut, 69. A trecut deja destul de mult timp si iti propun un experiment. Voi repune cateva dintre intrebarile de atunci, sa vedem cumva in oglinda ce s-a schimbat ori pastrat din pozitiile tale din urma cu aproape zece ani.
Bravo, frumos experiment, mi-ar fi placut sa si am habar ce ti-am raspuns atunci (as putea sa bag un google, insa ar insemna sa trisez doar ca sa nu ma arat ca imbecilul vesel care sunt, spune si uita? – cum vazusem la un prieten pe FB un graf – „FUT SI UIT“). Bine, si tu esti cam nebun daca mai ai pe undeva intrebarile alea. Cat de nebun esti exact? 
Interviul e in arhiva revistei . Prin urmare, prima intrebare din 2005 suna cam asa „Un prieten mi te-a recomandat ca unul dintre tinerii scriitori din colectia «Ego. Proza», de la Polirom, cu sanse reale de a deveni «vedeta culturala». Cat de mult te reprezinta o astfel de recomandare?“. Ca cititorii sa nu mai caute pe net, o sa scriu aici si afirmatiile tale de atunci (lui Ionut Chiva nu i-am aratat si ce a raspuns initial, tocmai pentru a nu fi influentat – n.m.): „Fiind mai superficial pe partea asta frivola a chestiei, normal ca mi-ar placea sa fiu vedeta culturala. Dar nu cred ca unul care e doar scriitor, asa cum sunt si o sa raman eu, poate deveni in momentul de fata vedeta culturala. Pentru asta trebuie sa fii un intelectual cu priza, cu carisma. Un romancier – un poet cu atat mai putin – nu are nici o sansa sa capete o popularitate extrema. Am impresia ca intre consumatorii de cultura sunt niste prapastii imense de grup, pe care doar niste personalitati cu capacitate sintetica i-ar putea multumi. Un scriitor isi va avea intotdeauna un public relativ restrans, depinde, desigur, de la caz la caz. Aici vorbim de un scriitor pur sange“. Cum raspunzi in 2014 la aceeasi intrebare? Crezi ca ai devenit o vedeta culturala intre timp?
Nu, nu am ajuns o vedeta culturala, nici nu am avut vreodata in gand asta. Unu, ca de la Plesu la Dan Puric, eu si baietii cu care umblam atunci radeam de vedetele culturale. („Treaba ta“, imi spunea pe vremea aia o doamna, „pe Liiceanu nici eu nu-l suport, dar pe Plesulica il iubesc.“) Nu mi se potrivea ontologic sa ajung cineva, mie mi-au placut mereu baietii mai loseri asa, mai de terasa&fun. E singurul mediu in care infloresc; m-am uitat pe niste poze facute intr-o circumstanta in care nu eram cu loserii mei, nu-mi pria, si, fratioare, am o fata, un zambet de asta strans, chinuit, gen sa ma ia cineva si sa ma duca de aici la terasa&fun. Pe de alta parte, privita corect, lucid, literatura romana este comuna Chiajna. Vedeta culturala inseamna acumulare de capital si putere. Cat de comic este insa sa ai capital si putere in comuna Chiajna. Sau sa fii un cetatean respectat, salutat cand se da pe strada. Chiar azi mi-au cazut ochii pe FB pe captcha la un articol in care am vazut ca se spunea de un tanar ca are „o sanatoasa vointa de putere“ si de aceea scrie in multe reviste titrate.
Ar mai fi, in plus, si faptul ca eu veneam totusi cumva din contracultura, din pop si asa mai departe si oricat m-as fi conservatorizat intre timp, ar fi fost ciudat, bulversant sa patronez din mainstream. Asa ca nu m-am facut vedeta culturala – lumea culturala mi-a si fost mereu, ca si cea universitara, fundamental straina, cand nu direct inamica –, ci mi-am consolidat o nisa undeva la granita comunei, cu un picior inauntru si altul afara. Oricum, destul de departe cat sa nu aduca posta pana la mine revistele titrate, ci doar sa mai aud asa ca un ecou cand sunt batalii de putere in Chiajna. Dar si sa raman stupefiat cand mai trece pe drum cate un cetatean care-mi aduce aminte ca multa lume traieste in Chiajna si ca e si comuna asta un loc cu viata, cu drame, intamplari despre care se vorbeste o saptamana sau poate chiar cateva luni. Un loc pasional? (poate nu e o intamplare ca cei mai tru poeti ai generatiei mele, Marius Ianus si Ruxandra Novac, umbla tot asa, prin padurile de pe la marginea comunei, le mai spun satenii numele cand se aduna pe langa un foc si apoi isi strang mai bine cojocul).
Esti consecvent, din cate vad. De altfel, chiar si anterior acelui interviu din 2005, afirmai ca nu te intereseaza chiar atat de mult sa confirmi.
Da, asa am spus si asa era. E placa asta la debut, ca sa-l vedem daca confirma. O prostie repetata cu morga, ca aia cu oasele tari ale romancierului. O butada practic. O primeste fiecare debutant, au auzit-o toti de cel putin cateva ori. Ce sa confirmi in fata cui? Dar daca da masina peste tine si mori si nu mai confirmi? Apropo de aia cu oasele tari, am citit de curand ca a aparut un fragment dintr-un jurnal inedit de-al lui Alexandru Musina si avea si el ura asta pe butada cu oasele tari, ce coincidenta. Dar nu-i de mirare, am vorbit de cateva ori mai mult si a fost perfect, m-am simtit de parca eram pe terasa cu baietii mei destepti. Mi-a povestit Marius Ianus ca s-au intalnit la un moment dat intr-un troleu aglomerat in Bucuresti, au trancanit, nu stiu ce, si apoi Musina s-a dat jos mai repede decat Marius si i-a strigat din usa: „La revedere, Marius! Si sa stii ca scrii niste poezii foarte frumoase!“, si Marius a mai ramas vreo trei statii sa poarte stigma intr-un troleu aglomerat din Bucuresti. Gluma asta ma vad foarte bine facand-o si eu. De altfel, ca sa vezi pana unde pot merge cu dragostea fata de glume, pana mult mai jos mai exact, eram in Ploiesti, tot cu Marius, asteptam sa scoatem „Fracturi“ din tipografie si intre timp trebuia neaparat sa urinam, dar unde? Am intrat intr-o policlinica si, conform planului, ne-am prefacut intai ca ne uitam la avizier, ca sa ne strecuram usor apoi la toaleta, ca oameni veniti cu o treaba la doctor si care, in extensie, pot folosi toaleta, dar eu nu m-am stapanit si i-am strigat: „Uite, Marius, la venerice poti sa vii marti pana in 12!“ si atunci portarul a devenit atent si Marius s-a uitat la mine: „Si acum unde urinam, Ionut?“. Si aveam cu adevarat nevoie, imi venea sa ma uit si eu la mine si sa ma intreb: „Da, Ionut, acum unde?“. Si privind pe geam in fata si in spate se vedea un bulevard cochet, parca ceva cu platani?, cu trotuarul lucind negru in ploaia de octombrie, circulat de oameni de la munca, de tineri, de masini in doua sensuri…
Tot in 2005 te intrebam „ce te indeamna sa scrii?“ (Atunci Ionut Chiva a raspuns: „Sunt unii scriitori care isi pun intrebarea asta. Orice scriitor are, ascuns sau mai pe fata, un anumit soi de fanatism, ceva care-i spune «Trebuie sa scriu». E un impuls suficient de puternic. Nu stiu insa de ce, pentru ca banuiesc ca multi scriitori, ca si cititorii lor, ar fi mult mai fericiti daca nu ar face asta, mai ales ca exista suficiente mijloace de entertainment. Eu m-am apucat de scris de frica invatatoarei mele, care batea rau. Aceasta mi-a cerut, prin clasele I-IV, o compunere. Apoi, am tot citit carti, in adolescenta am avut prieteni putini, fete si mai putine. Stai dupa-masa in casa, ploua, bagi o poezie“.) Ce simti in 2014?
Nu stiu, papusa, sa scriu e in natura mea, o fac ca animalele. That’s how I roll gen.
Declarai in urma cu un deceniu ca iti plac scriitorii cu obsesii. (La intrebarea care sunt ale lui, Chiva a raspuns: „Da, am obsesiile mele. Am obsesia de a uri tot ce inseamna literatura digresiva, mi-e antipatica. Nu suport cartile in care se face introspectie, se dezbat idei. Imi raman straine, ca proza. Si mai am o obsesie greu de exprimat: a unei anumite gravitati in scris, dar nu una impusa, agresiva. Ca la Pavese, el nu iti spune niciodata: «Fii atent ca eu sunt foarte serios, vorbesc despre lucruri grave». Dar vezi asta din proza. Ma gandesc la Satele tale, pe care l-am recitit de curand. E o chestie simpla, pe care o simti. Lucrurile sunt foarte in serios. In cele mai bune pagini din Preda e la fel. Sunt numeroase feluri de a evada, prin ludic, sa ai curajul de a infrunta posibilitatea de a fi penibil. Apoi as mai vrea sa scriu o carte culta, ca Portocala mecanica, dupa care vin filmul, banii, femeile…“). Te intreb din nou care sunt ACUM obsesiile tale?
Da, imi plac asa, obsesionali, repetitivi, monocorzi, ca poetul Bacovia. Obsesiile mele, sunt plin de ele, unele „mari“, altele „mici“, unele stiute, de mine vreau sa zic, si altele nu. Uite, eram ieri pe Discutia Secreta si ii intreb pe baieti: „Bai baieti, deci am vazut mai demult la TV un film despre Rimbaud, frantuzesc, si la TV se numea simplu, Rimbaud, dar, desigur, nu exista un film artistic numit Rimbaud si atunci va intreb – care stie un film frantuzesc despre Rimbaud in care il arata pe om de la etapa deja de suferinte si comert si abia la final se face o scurta referire la poeziile scrise anterior?“. Mi-au spus ca am mai intrebat si acum un an si ca raspunsul e acelasi, nu, nu stim nimic despre cacatul tau de film. Iti dai seama, eu periodic ma gandesc ce film era ala si ma duc si intreb si o s-o tin asa pana la moarte. Sunt un baiat ticait, lucrurile trebuie facute intr-o anumita ordine de cand ma scol, ca altfel ma supar, obsesiv-compulsiv cred ca ii zice. Alte obsesii le gasesti prin carti, alcoolul, nu doar ca se bea, dar ritmul meu interior, al frazelor deci, e unul alcoolic. Repetitia cuvintelor intr-un paragraf, apoi in doua, in trei. Cateva culori. Miscarile, gesturile, am obsesia asta de a fi pe cat se poate de rupt discursiv. Deci nu se poate sa nu fii discursiv deloc-deloc, oamenii cred lucruri si despre ele tin discursuri, dar am obsesia asta sa le tot sparg, cu un gest, cu o miscare de camera. Ai vazut uneori la scriitorii rusi cat vorbeste un personaj? Vine linia de dialog si pe urma da-i bataie, uneori zece-douaj’ de pagini, fara jena.
In fine, ultima intrebare de atunci si de acum: cum iti vezi viitorul literar? Raspunsul tau din 2005 a fost: „E cam in doua feluri. Pana acum mi-l vedeam publicand relativ rar, bine, rar pentru literatura romana. O luam usor, fara graba, inca vreo trei, patru carti de aceleasi dimensiuni. Dar, in ultimul timp, a inceput sa imi apara si gandul, infiorator in felul lui, ca e posibil sa nu mai scriu. Sau sa scriu poezii. Nu stiu. Dar niciodata n-am stiut. Pana sa imi apara cartea la Polirom n-am crezut, nu ma asteptam in nici un fel. Eram intr-un mal din asta, nici nu imi dadusem licenta, eram loser, loser, definitiv. Eram foarte aiurea. Visam sa imi apara cartea, suna a cliseu, dar asa era, numai ca a fost si pentru mine o surpriza cand am vazut-o tiparita, cand am fost ales sa fac parte din colectia de proza. Mi-ar placea, imi dau seama acum, sa fiu redactor pe autori romani la o editura. Ma gandesc ca e foarte misto“. Dupa aproape zece ani, putem adauga si extensia: cum iti vezi si trecutul?
Si n-a fost asa cum am zis??? Mult timp n-am mai scris, poezii am scris, trei carti am scris, la a patra scriu, deci toate-n una, pe scurt Nostradamus. Dar m-am obisnuit cu asta, ca-s Nostradamus, vad lucruri viitoare sau stiu lucruri pe care nu am cum sa le stiu – eram tot pe Discutia Secreta si Hit Grrl, o fata foarte inteligenta si talentata, a incercat iar sa ne spuna cu tragedia hamsterilor, pentru ca pana atunci nu o lasasem. In fine, o las, si apuca sa ne spuna ca i-a adus la hamster femela sa-i imperecheze si au facut pui. Si i-au mancat, i-o tai laconic. Asa era. A mutat femela cu cativa pui ramasi. Si i-a futut, vin tot eu ca sabia lui Damocles. Si, intr-adevar, in terarium aparuse o serie noua de pui. Nostradamus, asculta ce-ti zic. (Lavinia Braniste era scarbita 4ever, ca ce e mai groaznic decat o mama care-si mananca puiul, si atunci am avansat ideea cu puiul care isi mananca mama, dar nu aveam dreptate.)
Tatonarea universului de cosmar existential al unui catel
De ce ai considerat ca povestirea „Boddah speriat“, inclusa in cele 13 din noua ta carte, trebuie sa dea si titlul volumului?
Suna bine ca titlu, m-am consultat si cu editura si a ramas asa. Si nici nu-i o povestire asa de rea, e tatonarea universului de cosmar existential (spaime, repetitie, confort) al unui catel, un ciobanesc australian aici. Si mai este despre limbaj, despre bridge-uri de comunicare, confuzii etc. Altfel, Boddah era prietenul imaginar al lui tatae Kurt Cobain, in copilarie dadea vina pe el cand facea prostii, si cand a facut ultima traznaie din viata sa, tot lui i-a scris.
Galerie foto
