– Fragment –
Faceam cumparaturile pentru weekend la supermarket. La un moment dat, ea a spus, du-te si stai la coada la branza cat timp ma ocup eu de restul. Cand m-am intors, cosul era pe jumatate plin cu cereale, biscuiti, tot felul de pliculete alimentare cu prafuri si alte creme pentru deserturi, am zis, la ce ne trebuie toate astea? – Cum adica la ce ne trebuie ? Am zis, ce-i cu toate astea? Ai copii, Robert, le plac Cruesli, le plac Napolitain, adora Kinder Bueno, imi arata cutiile, am zis, e absurd sa-i indopi cu dulciuri si grasimi, e absurd tot ce-ai pus in cosul asta, ea a zis, ce branzeturi ai cumparat? – crottin de Chavignol si morbier. Ea a tipat, cum, si gruyère? – Am uitat si nu ma mai intorc, e prea multa lume. – Daca iei un singur fel de branza, stii foarte bine ca trebuie sa iei gruyère, cine mananca morbier la noi acasa? Cine? Eu, am zis. – De cand mananci tu morbier? Cine ar vrea sa manance morbier? Am zis, gata Odile. – Cui ii place cacatul asta de morbier?! A se intelege „in afara de maica-ta“, mama gasise recent o piulita intr-o bucata de morbier, urli Odile, am zis. A smucit caruciorul si a aruncat inauntru un pachet de trei Milka cu lapte. Le-am luat si le-am pus inapoi la raft. Ea le-a pus aproape instantaneu inapoi in carut. Ma car, am zis. Pai cara-te, cara-te, a raspuns ea, numai asta stii sa spui, ma car, e singurul tau raspuns, cand nu mai ai argumente, spui ma car, scoti imediat amenintarea asta grotesca. Adevarul e ca spun des ma car, recunosc, dar nu vad cum as putea sa n-o spun, cand e singura chestie care-mi vine, cand nu vad alta scapare decat sa dezertez cat mai repede, dar recunosc c-o rostesc, da, asa e, ca pe un ultimatum. Bine-atunci, ai terminat de facut cumparaturile, ii spun lui Odile, impingand scurt carutul inainte, mai avem si-alte porcarii de cumparat? – Uite in ce hal vorbesti cu mine ! Iti dai seama cum vorbesti cu mine? Spun, hai. Haide! Nimic nu ma irita mai mult decat frecusurile astea bruste, cand totul se opreste, cand totul incremeneste. Evident, as putea spune, iarta-ma. Nu o data, de doua ori ar trebui s-o spun, cu intonatia potrivita. Daca as zice iarta-ma, de doua ori si cu intonatia potrivita, ne-am putea continua restul zilei cat de cat normal, doar ca n-am nici un chef, nici o resursa fiziologica pentru a spune aceste cuvinte cand ea se opreste in dreptul unui raft de condimente, cu un aer perplex, ofensat si nefericit. Hai, Odile, te rog, spun pe-un ton calm, mi-e cald si am de terminat un articol. Cere-ti ietare, zice ea. Daca ar spune cere-ti iertare pe un ton normal, as putea sa fac ce-mi zice, dar ea sopteste, si-atunci vocea ei capata o inflexiune seaca, atonala, peste care pur si simplu nu pot sa trec. Spun te rog, stau calm, te rog, cat mai temperat, ma vad gonind nebuneste pe o sosea de centura, ascultand la maximum „Sodade“, o piesa pe care am descoperit-o recent, din care nu inteleg nimic in afara de singuratatea din voce si cuvantul singuratate repetat la nesfarsit, chiar daca mi s-a spus ca acel cuvant nu inseamna singuratate, ci nostalgie, dor, regret, spleen, atatea lucruri intime si de neimpartasit care se numesc singuratate, asa cum tot singuratate se cheama si caruciorul domestic, culoarul cu uleiuri si oteturi si barbatul care-si implora sotia in lumina neoanelor.