Bune de pozat, de poveste. Daca cineva s-ar apuca de o ancheta sociala in Trafalgar Square, cred ca ar afla cel putin cateva sute de povesti uimitoare despre trecutul unor oameni care se preumbla pe-aici, numai intr-o saptamana. In cateva zile de observatie, am vazut oameni care mi-au lasat impresia ca undeva in trecutul lor au pascut capre in Sahara, elefanti, in Africa, au vanat lei sau au fost culegatori de miere pe varful muntilor. Numai pe langa eschimosi si canibali nu cred sa fi trecut, dar nu bag mana in foc.
N-am statistici, dar sunt convins ca numarul neeuropenilor din Londra l-a depasit demult pe cel al europenilor sadea. Nu-i o remarca rasista, ci doar o observatie care ma face sa rad de stirea ca romanii si bulgarii ar putea invada Anglia. Si ca asta ar fi vizibil cu ochiul liber.
2.
Ies impreuna cu Ralu din Muzeul National si-mi baune capul de cate tablouri am vazut vreme de cateva ceasuri. Sincer, nu-s un mare fan al picturii, dar n-am rezistat tentatiei sa arunc o privire la numele mari din galerie. Carute de van goghi, rembranji, matiji, renoairi, picassoi, velasqueji etc., plus o tona de alti pictori interesanti de care nici nu auzisem. Totusi, imi baune capul si ii spun lu’ Ralu sa ne asezam pe o piatra din Trafalgar Square, ca-mi vine sa fac ca ciocarlia, alergand prin piata, urland: „Tablouri! Tablouri! Tablouri!“.
Ne asezam, ne aprindem cate o tigara. Eu ma simt cumva ca un boier. Nu cred sa fi vazut in Londra mai mult de doi-trei oameni care sa fumeze tigari adevarate, la pachet (cum mi-am luat eu de-acasa, stiind ce ma asteapta aici). In Anglia tigarile is scumpe de numa’-numa’ si mai toti fumatorii au la purtator o minifabrica – pungulita cu tutun, pungulita cu foi, cutiuta cu filtre, cutiuta de invartit tigari; ai nevoie de-o piata ca sa-ti desfasori ustensilele! – din care ies un fel de joint-uri amarate ce dispar dupa trei fumuri.
Langa noi vine si se asaza o tipa bizara. Sigur o sa-mi ceara o tigara, ma gandesc (cum se intampla de fiecare data cand scot pachetul la vedere). Dar nu, sta putin, apoi se strecoara prin multime si schimba cateva vorbe pe fuga cu un tip bizar. Se intoarce si vine tinta la mine, vorbind o engleza impecabila, de la mama ei:
— Uite, iti dau un sfat: niciodata sa nu mai umbli prin Londra cu buzunarul fara fermoar tras.
Ii multumesc, incercand sa scurtez conversatia cu, se vede treaba, o nebuna.
— Stii ce-s eu? Sunt hoata de buzunare. Te puteam fura intr-o secunda. Sa-ti arat cum.
Se asaza langa mine si-mi arata cat de usor se putea strecura mana in buzunarul meu si pa!
Parca tot nu-mi vine sa-i cred povestea, parca tot o astept sa-mi ceara o tigara in schimbul sfatului.
— Si cu barbatul cu care-ai vorbit in multime, ce-i? o intreb.
— Si el e hot de buzunare, dar nu suntem impreuna. Eu lucrez pe cont propriu.
Citeste pe fata mea ca tot nu o cred. Se ridica:
— Uite la doamna aia. Sa-ti arat cum se face.
— Te rog, nu! ii zic, dandu-mi seama ca lucrurile devin serioase.
— Doar o demonstratie, ma asigura ea. N-o fur de data asta.
Se duce, se asaza langa doamna, ii strecoara mana in buzunarul de la sacou si o scoate intr-o clipita. Fara nimic, din fericire. Revine in fata mea.
— Ai vazut ce simplu e?
Vad. Si nici macar nu-mi cere o tigara pentru asta.
3.
La Turnul Londrei, vad un cuplu de turisti chiauni, invartindu-se pe langa intrare. Nemti, dupa cum i-aud vorbind. Nu stiu de unde sa cumpere bilete, pe unde se intra exact. Urmaresc semnele, merg pana la un ghiseu indepartat, se intorc si nimeresc din nou langa mine. Ceva tot nu inteleg. Se duc la un nene imbracat ca un lord medieval, un „oficial“ al Turnului. Femeia intreaba ceva, lordul ii raspunde cu gesturi largi. Barbatul se baga si el in discutie, vrea si el sa se lamureasca. Lordul il priveste furios de la inaltimea celor aproape doi metri ai sai si tipa:
— In tara asta, cand vorbesc cu o femeie, tu astepti!