LiterNet tocmai aniversase zece ani de existenta; si m-am gandit ca proiectul acestui tip de convorbiri „in timp real“, cu cate o runda in fiecare saptamana si cu comentarii pe care cititorii sa le poata face la fiecare dintre runde se potriveste destul de bine cu un portal de internet.
L-am invitat sa fie – in acest fel – scriitorul lunii noiembrie pe un autor de o originalitate frapanta, dar ale carui aparitii publice sunt mai putin frecvente decat ale altora. Scriitorul meu, spre deosebire de scriitorul nostru generic, are chiar faima insotitoare de a fi un tip caruia nu-i place sa iasa „pe piata“: un ins retractil, autoizolat intr-un turn de fildes de unica folosinta. Despre scriitorul meu s-a tot spus, de-a lungul anilor, ca este un autor low profile, ceea ce nu se poate afirma despre colegi ai lui de breasla, aflati pe buzele tuturor – si care incearca din rasputeri sa-si pastreze acest statut.
Mai sunt si alte diferente intre scriitorul meu si scriitorii nostri. Scriitorul meu nu intarzie niciodata la o intalnire. E de o feroce punctualitate. Isi respecta cu scrupulozitate deadline-ul. Cand iti da raspunsul (si ti-l da exact cand ti l-a promis), acesta este impecabil scris si redactat.
Intre doua raspunsuri la interviul meu, au incaput o gramada de glume, tachinari reciproce, barfe suculente – ceea ce intalnim si la multi alti scriitori romani. Dar scriitorul meu, spre deosebire de acestia, nu confunda planurile. N-a fost glumet atunci cand trebuia sa fie serios; si nu mi-a spus, de pilda, „Nu ti-am trimis runda 3 la termen; ce poanta buna!“.
Umorul lui este formidabil, dar cupleaza cu un profesionalism cum rareori gasesti in lumea noastra literara. Scriitorul meu e un adevarat maniac al corecturii, cizelarii, perfectionarii textului pana la nuanta nuantei si detaliul detaliului. N-a inteles niciodata adevarul vorbei aceleia romanesti, care si pe mine ma lasa visator: „Merge si-asa…“.
Pentru scriitorul meu, „nu merge si-asa“. Merge asa: „Refac mult orice scriu. De opt ori raspunsul la acest interviu, de pilda. Dupa prima varianta – cea in care-mi permit sa scriu fluent – urmeaza statul pe ganduri in pozitie Hamangia de sector, oriunde m-as afla reflectez continuu la cate o expresie, la cate doua, le gasesc variante mai bune, ma duc si le inserez in text, apoi printez intreaga povestire sau ce e, pentru ca o recitesc doar pentru acel, uneori, unic cuvant schimbat, ca sa vad cum se aude in ansamblul partiturii, sa ma asigur dac-a fost bine ca am implantat acel sunet nou, apoi imi apare-n meditatie sau in alta parte altceva, o alta vocabula, mai potrivita, o scriu si printez, pe urma am impresia ca-i de prisos o fraza intreaga, o tai si printez, sau ca se impune sa adaug ceva, adaug si printez, imprimatul fiind un obicei de care nu pot scapa, nu vad niciodata pe monitor intregul in forma finala, am nevoie de hartie, e o chestie legata de creier si ochi. Ai mei sunt caprui“.
Cand nu rescrie, de opt ori, raspunsul la un interviu pentru LiterNet, scriitorul meu citeste, asculta muzica, vede filme, se uita la meciuri de tenis, se tot ironizeaza cu baiatul lui, pe care-l divinizeaza. Literatura e esentiala pentru el, dar nu a pus-o in centrul unei existente din care toate celelalte lucruri sa dispara – si celelalte fiinte sa se estompeze. Scriitorul meu este, sub acest raport, sub aceasta suma de raporturi, un om „obisnuit“, adica bogat.
Evident, ca pe majoritatea scriitorilor romani, banii nu-l dau afara din casa. Dimpotriva. Munceste ca redactor de carte la o editura ce se bazeaza pe flerul si atentia lui. A citit mii de pagini ale altora, facand observatii pe text si referate detaliate. Neputand trai din scrisul propriu, munceste mult, fara sa se planga, pentru cosul zilnic.
In pofida acestei conditii de munca si viata, el mi-a raspuns pro bono la un interviu facut tot pro bono pentru un portal, LiterNet, care tot ce face, face pro bono. Vreau sa spun ca scriitorul acesta care, chipurile, fuge de cititorii nostri le-a facut un cadou extraordinar. Nu numai cu cartile sale, care probabil n-au vanzari prea mari, ci si cu acest interviu; si cu altele.
Acest scriitor roman exista in carne si oase. Nu l-am inventat eu. Nu e o reprezentare ideala a mintii mele, o fantasma de pozitivare contrapusa, didactic, comportamentului de scriitor roman generic: mai mereu „talentat“, adica justificandu-si comportamentul prin inzestrarea pe care o are. Scriitorul meu, atipic, dovedeste prin „simpla“ lui existenta si conduita ca tipicul nu este chiar atat de tare; si ca autorii nostri ar putea fi si altfel. Cu conditia sa vrea.
Dar cine sunt scriitorii nostri la care m-am tot referit intr-o comparatie strivitoare cu scriitorul meu? Sunt prea multi, din pacate. N-am spatiu pentru enumerarea lor.
Dar cine este scriitorul meu, un scriitor care, din fericire, exista?
Numele lui e Razvan Petrescu.