Coincidenta face ca azi avansul tehnologic si accesul la informatie facilitat de internet sa fie insotite de aceasta moda a metafizicului de mall la care oricine se poate conecta. Gratia divina e la un click distanta. Soteriologia anilor ’90 a evoluat in superproductiile hollywoodiene spre constructii complicate si eteroclite, niste turnuri Babel-Benetton unde fiecare poate gasi un mic miez imbracat in zece straturi de metal. Ghinionul lui Pfister e ca a preluat un scenariu (scris de un anume Jack Paglen) care este foarte prost. Este atat de prost incat eroii lui sunt cand rai, cand buni, virajul de la o stare la alta fiind stangaci si rigid – astfel incat nu e de mirare ca filmul se termina cand rau, cand bine, nano-particulele la care vom ajunge in curand fiind si ele cand rele, cand bune, depinde de cum le prinde finisul.
Johnny Depp, pe post de locomotiva a proiectului, interpreteaza rolul unui savant care studiaza inteligenta artificiala, fiind iradiat la un congres de niste teroristi care cred ca inteligenta artificiala ar priva omenirea de propria ei umanitate. Fiind pe duca, savantul (cu par pe frunte) Will Caster e „salvat“ in extremis de sotia sa, Evelyn (Rebecca Hall), si ea om de stiinta, si de prietenul Max (Paul Bettany), si el om de stiinta, care ii incarca constiinta dupa ce da ortul popii. Altfel spus, folosesc niste procesoare cuantice din proiectul la care lucrau, cu care incarcasera si constiinta unei maimute. Inteligenta astfel obtinuta era foarte inteligenta (sic!), dand raspunsuri de un umor fin la intrebari de genul: „Ai constiinta de sine?“, „Dar tu?“.
Mai intai ca de pe orice parte l-ai filma, Johnny Depp nu va aduce niciodata a savant. De ceva filme, el nici nu mai articuleaza cuvintele cum trebuie, ci le mesteca de parca ar amesteca mamaliga pe foc. Alchimia sa dificila cu Rebecca Hall nu e sustinuta de scenariu & regie decat prin faptul ca prietenii lor se mira cat de mult se pot iubi. Pana cand Evelyn si Max il incarca pe Will in calculator si iau legatura cu el dupa moarte, ai destul timp ca sa iti dai seama ca filmul e mai modest decat credeai. Odata ce constiinta lui Will e conectata la internet, ea primeste o putere extraordinara tradusa prin accesul la toata informatia din lume care poate fi obtinuta digital. Astfel, Will si Evelyn dau lovitura la bursa si cu banii obtinuti incep sa construiasca un mare centru de cercetari subteran. Aici lucrurile incep sa fie si mai derutante (abia apucaseram sa ne obisnuim cu ideea ca, desi mort, Will e viu). Proiectul la scara mare al lui Will, de continuare a cercetarilor, implica prea putine persoane, acolitii pe care Will si-i face nu sunt foarte multi. Am uitat sa spun ca, intre timp, Will a devenit rau – si ne dam seama de asta din faptul ca Johnny Depp se uita urat la sotia lui si ca vindeca cu nano-particule un muncitor pe care il trimite pe urma sa-i faca avansuri lui Evelyn (cu vocea lui Depp, ca si cum ar fi posedat).
Coplesit de personalitatea lui Will, scenaristul pune toate elementele neclare in spinarea acestuia. Will trebuie sa raspunda pentru toate si sa le rezolve pe toate, dar, neavand nici el consistenta, nu poate sustine lipsa de logica a povestii. Nu mai spun ca, pana la final, Will se mai rasuceste o data si se reabiliteaza. Rebecca Hall si Paul Bettany se straduiesc sa tina sus stindardul interpretarii si sa puna suflet in platitudinile pe care le rostesc (Depp e la fel de plat de la inceput si pana la sfarsit), dar la un moment dat cad si ei rapusi de ridicol. Numai Morgan Freeman ramane cool – bine, el sta cu ochelarii de soare la nas si cand se uita prin luneta.
Filmul arata curat, desi nespectaculos (imaginea e semnata Jess Hall), si sustine fundamentalismul din poveste si prin aceea ca e filmat nu pe suport digital, ci pe 35mm anamorfic. Dar oare cati spectatori sesizeaza asta sau le pasa unde bate povestea? Pentru ei, si e normal sa fie asa pentru ca asa au fost obisnuiti, Transcendence e un popcorn metafizic de actiune despre ce bine e sa ai internet si gadgeturi.