O carte despre cum a fost
Florin Iorga
E destul de dificil de explicat generatiilor mai tinere ca, de fapt, comunismul nu a insemnat doar Ceausescu-foame-frig-Securitate sau cine stie ce au mai retinut: probabil chestii cu adevarat interesante pentru aceste generatii, cum ar fi absenta internetului si faptul ca – oare de ce, naiba? – nu era OK sa porti plete. Asta spre disperarea celor carora comunismul le-a mancat viata la propriu.
Pentru generatiile recente lucrurile devin si mai complicate atunci cand parintii, bunicii, unchii si matusile se contrazic, parca de-o eternitate (uneori cu spume la gura!), cand vine vorba despre „inainte era mai bine“ sau, dimpotriva, „inainte era mai rau“. In buna parte, sa fim onesti, de aici provine si indiferenta tinerilor fata de subiect, nu doar din… eterna nesimtire a tinerilor din ziua de azi. Adevarul este ca avem niste teme recurente, obsedante pentru generatia noastra. Deci riscul de a deveni plictisitori tot invocandu-le este urias.
Suferinta oricarei generatii
De fapt, nimic nou sub soare. Incercand sa privim poza de sus, probabil ca ar trebui sa ne linistim si, dupa ce ne uitam putin inapoi, sa luam lucrurile ca atare. Ce vreau sa spun prin asta? Povestile parintilor mei si ale bunicilor despre razboi, foamete si puscarie politica mi s-au parut interesante cand eram foarte tanar. Dar interesante o data sau de doua ori, si cam atat. Disponibilitatea mea pentru astfel de istorisiri a variat o vreme in functie de talentul de povestitor al vorbitorului, pentru ca apoi sa se stinga. Dupa ce am ascultat placa razboi-foamete-puscarie de zeci de ori, m-am ales involuntar cu o surzenie specifica. Ajunsesem sa dau ochii peste cap atunci cand mi se spunea, credeam eu ca pentru a mia oara, ca la varsta mea altii facusera si indurasera cate si mai cate. Asta e, devenisem nesimtit.
Insa nesimtirea imbraca nenumarate chipuri si nu e totdeauna vesnica. Tehnic vorbind, depinde de viteza de maturizare si de contextul cultural in care te invarti. Chestiune de hazard, la cativa ani dupa disconfortul iscat de frecventa povestilor ce evocau triada razboi-foamete-puscarie, am ajuns sa iau la rand, fara nici un indemn, autorii de profil. M-am cutremurat citind franturi din literatura gulagului, desi, mai inainte, cativa dintre supravietuitori si-au spart sufletul sa ma faca sa inteleg cum a fost. Despre miscarea legionara, de pilda, am inceput sa citesc cam la un deceniu dupa disparitia bunicului patern, de la care imi ramasese medalia „Cruciada impotriva comunistilor 1941“ si pe care, spre rusinea mea, am ratacit-o. Habar n-aveam pentru ce a primit-o. Am aflat ulterior cam pentru ce se conferea.
Sa nu ne mai miram de ce comunismul este perceput cool
Revenind, nu cred ca ar fi cazul sa ma isterizez ca fiii mei nu prea au urechi pentru oricine incearca sa ii convinga ca, in realitate, comunismul chiar a fost o chestiune serioasa, care a afectat dramatic vietile a milioane de oameni. Cred ca ar fi mai inteligent sa fac in asa fel ca in biblioteca ce imi va supravietui sa se gaseasca volumele „corecte“. Spun asta pentru ca m-am lovit la randu-mi de un munte de maculatura incercand sa deslusesc istoria din epoca parintilor si a bunicilor. Ei, si aici ajungem la dilema alegerii acestor volume. Care ar trebui sa fie acestea?
Fara doar si poate, chestiunea este subiectiva. In general, ma abtin de la recomandari si rareori fac exceptii la aceasta regula autoimpusa. Sugestia de a pune pe un raft Carti, filme, muzici… este una dintre ele. De ce? Fiind un volum colectiv, nu reprezinta un punct de vedere, ci suma mai multor puncte de vedere. Apoi, nu trateaza istoria mare, ci mai multe istorii mici. Global, nu isi propune sa demonstreze nimic, ci doar relateaza. In plus, abordeaza o zona atinsa rar, insa care reflecta in chip admirabil impactul regimului totalitar asupra vietilor celor pe atunci tineri. Sunt felii de viata pline de farmec si autenticitate, ce reconstituie o epoca pe cat de recenta, pe atat de indepartata si oarecum straina.
Intre lamentatii si istorie
Incheind, nu pot fi de acord cu colegii de generatie care se enerveaza auzind ca juniorii de azi cred despre comunism ca era cool. Am detestat si am ignorat la randul nostru destui mediocri care isi desluseau merite deosebite in simplul fapt de a se fi nascut intr-o epoca mai framantata careia i-au supravietuit. Acum e randul altora sa deteste si sa ignore. E treaba lor daca vor dori mai tarziu sa isi inteleaga radacinile. Treaba noastra este doar sa le punem la dispozitie surse pertinente. Iar volumul coordonat de Dan Lungu si Amelia Gheorghita este una dintre piese. Gratie ei si altora, comunismul va inceta sa mai fie tema predilecta si deci enervanta a lamentarilor parintesti, si va deveni istorie recenta.
Pentru toti tovarasii (mei)
Amelia Gheorghita
Comunismul a fost si inca este un capitol ignorat de multi din generatia ’90, cea din care fac parte. Nu de putine ori, cunostintele noastre s-au limitat la informatiile de la ora de istorie, povestile cunoscutilor cu statul la coada pentru orice sau cateva filme din perioada comunista care paleau pe langa cele americane sau desenele animate cu Sailor Moon&co… Ne era destul de greu sa intelegem de ce „atunci era mai bine“, desi nu existau cablu TV, internet, telefon mobil sau haine cool de import.
Adesea, comunismul romanesc ne-a fost prezentat prost, inundat de clisee care ne-au obosit sau adevaruri pe care nu aveam cum sa le testam. Am inceput sa vrem sa aflam mai multe despre diferite paliere ale comunismului din Romania atunci cand au aparut documentarele, expozitiile, filmele, cartile prezentate intr-un mod care ne-a facut sa ne intelegem mai bine parintii, tara, istoria.
Am imbratisat cu entuziasm ideea proiectului Carti, filme, muzici si alte distractii din comunism inca de la inceput, fiindca am crezut ca va face bine in special generatiei mele si celei mai tinere, aducand mai multa lumina in privinta consumului cultural de atunci. Dar m-am inselat! Povestile care au venit din toata tara legate de viata culturala din acele vremuri – altfel decat cele din cartea de istorie, amuzante, triste, umane – ne ating nu numai pe noi, ci si pe parintii si bunicii nostri. In plus, pot fi de real folos celor care intreprind cercetari stiintifice legate de fenomen.
Dupa aceasta experienta, sunt o tanara capitalista ceva mai constienta de ce a insemnat comunismul in Romania. Asadar, tuturor tovarasilor mei, lectura placuta!
Cichicean versus LCD
Teodor Raileanu
Totul a inceput cu o postare pe Facebook primita de la unul dintre putinele nume din literatura romana contemporana care ma face sa tresar cu interes, Dan Lungu. Am citit invitatia pe telefonul mobil, conectat fiind la reteaua 3G in timp ce eram undeva printr-un sat. „Ati trait cumva in vremea comunismului? Daca da, atunci cu siguranta aveti o poveste, o intamplare legata de o carte, un film, o melodie, un disc de vinil […] una care merita povestita“ suna anuntul. Acolo, pe camp, citind asta pe un telefon mobil inteligent, cu putere de calcul de cateva zeci de mii de ori mai mare decat computerul primei nave care a aselenizat pe Luna, cu acces nelimitat la internet, manevrand un ecran tactil full HD, mi-am dat seama de distanta pe care am parcurs-o intre epoca de aur a copilariei mele si cotidianul demn de SF din care trebuie sa ma reintorc.
Carti, filme, muzici si alte distractii din comunism este mai mult decat o compilatie anacronica despre o epoca (nu chiar) demult apusa. Este o necesitate pentru tinerii de astazi care pasesc in maturitatea unei societati romanesti aflata inca in tranzitie, dar una cu siguranta catre Occidentul intangibil acum douazeci si cinci de ani. Nascuti dupa 1989, imediat viitorul pilon al societatii romanesti incepe sa priveasca spre comunismul anilor ’80 din Romania ca spre o poveste intr-un timp si un loc strain, difuz, fara legatura cu viata noastra de acum. Nostalgicii, nomenclaturistii, victimele, disidentii, informatorii, colaboratorii, soimii si pionierii patriei inca sunt printre noi, vii, prezenti, influenti. De aceea, nu putem sa ignoram comunismul, cu bunele si cu relele pe care foarte multi dintre noi le-am trait.
Inainte de Facebook, net, YouTube, Cinema City, mall, cablu, UE, LCD, smartphone au fost rezistenta prin cultura, George Calinescu la pachet, Adrian Paunescu, statul in picioare la cinema, lipitul benzilor de magnetofon, miuta, vizitele la uzine, Cichicean la video clandestin, Cantarea Romaniei. La doar 25 de ani distanta! In spate, din fericire…
Despre distractiile sabotatoare
Radu Parpauta
Ne departam in timp de perioada comunista (iata, a trecut un sfert de secol din Decembrie ‘89!) si tot incercam sa asezam si sa reasezam lucrurile trecutului. Cum a fost „iepoca de aur“? Ce repere sa urmam, ce sa retinem din ea? Este ceva de retinut? Ce-au fost mai importante: necazurile sau bucuriile? Ei, bine, la aceste intrebari si la altele asemenea incearca sa se raspunda in cartea Carti, filme, muzici si alte distractii din comunism, coordonata de Dan Lungu si Amelia Gheorghita. Scriu vreo 30 de persoane „la tema“, fiecare, desigur, in functie de varsta, de studii, de sex si de alte criterii. Fireste, autorii in cauza nu sunt ceea ce presa numeste „nostalgici ai comunismului“, desi nostalgia ca igiena morala exista si aici, caci ne departam, cum spuneam, de epoca, iar departarea tot mai mare este direct proportionala cu sporirea nostalgiei. Timpul asaza pe trecut o culoare blanda, de soare de toamna! Asta daca facem abstractie de puscaria imensa care a fost regimul comunist. Dar oamenii care scriu aici nu au trecut prin nici un fel de puscarii. Si-au judecat propriul traseu biografic normal, au o anumita disciplina mentala normala. Fie ca scrie despre seria de carti cu Regele-maimuta (Andreea Rasuceanu), despre Vicontele de Bragelonne si pantofii lui (Dumitru Ungureanu), despre meciurile Rapiduletului (Marilena Bara), fiecare face implicit un exercitiu evaluativ al lui si al epocii.
Dar nu este, vai!, o carte ideologica, nu vrea sa agite spiritele si dogmele, nici sa valorizeze faptele istoriceste (desi istoricii ar putea profita de faptele inglobate aici; ca si sociologii, specialistii in mass-media etc.). Autorii privesc inapoi fara manie, fiecare dupa gandirea si sensibilitatea lui, si incearca sa priveasca netrucat si neideologic o alta epoca asa cum au trait-o. Iar „distractiile“ erau locul cel mai bun in care omul isi afirma „seva vietii“, ca sa spunem asa, se sustrage impactului ideologic. Distractiile sub comunism aveau ceva subversiv. Distractiile erau volens-nolens ilicite si „sabotatoare“, ca sa vorbim cu limbajul anilor ’50 ai secolului trecut. Ele boicotau ideologia.
Cam aceste ganduri, dar si multe altele, iti pot trece prin cap citind cartea in chestiune. Caci nu trebuie sa ne refuzam trecutul. Sa nu-l condamnam orbeste, dar nici sa nu-l ocolim. Nici sa-l „coloram“ policrom. Marcel Pagnol spune: „Oamenilor le este greu sa fie fericiti pentru ca vad trecutul mai frumos decat este, prezentul mai rau decat este si viitorul mai dificil decat va fi“. Volumul de care vorbim nu priveste trecutul mai frumos decat a fost. Nici mai urat. Sau mi se pare mie?
Un timp care nu ar trebui retrait
Andrei Stipiuc
De obicei, in exercitiile de memorie pe care le faci, ca adult, pe tema copilariei, foarte multe dintre amintiri sunt plasmuiri retroactive. Memoria este, cred, in acest sens, mai mult un produs modelat de ultimele experiente de viata decat o banda magnetica. Am incercat sa redau, prin textul meu, aparut in volumul Carti, filme, muzici si alte distractii din comunism coordonata de Dan Lungu si Amelia Gheorghita, o poveste de mic consum cultural cu cat mai multa fidelitate. Nu stiu daca am reusit, fostii cititori ai revistei „Pif“ vor putea sa isi dea seama.
Primul merit al propunerii facute de coordonatori este ca a semanat putina bucurie si nostalgie in randul autorilor, ceea ce e mare lucru. Bucurie, pentru ca, oricat de grea ar fi fost copilaria, poti gasi printre filele ei momente vesele. Nostalgie, pentru ca acum poti doar prin memorie sa accesezi o etapa la care presupun ca orice om normal s-ar intoarce cu adevarat daca ar putea. Copilaria nu are ideologie, iar orice usa trantita in nasul unui copil inseamna doua ferestre deschise dupa colt. Cred ca textul meu este o tanjire dupa tinerete. Daca mi-am facut si tema cu el si a fost adecvat cerintelor, cu atat mai bine.
Exista o mica repulsie intre generatii. Cu totii stim, printre bunei, cate un mos molfait sau cate o baba zgripturoaica. Daca insa uitam pentru o clipa personajele acestea facile si ajungem la oamenii cu povesti din razboi si lagare, devenim constienti de pericolele ce pandesc umanitatea in toate timpurile. Cred, pastrand proportiile, ca asta este, in fond, al doilea merit al volumului, de a contine intre copertile sale o colectie de povesti care, in spatele savoarei si hazului, atrag atentia asupra unui timp istoric care nu ar fi bine de retrait.
O nostalgie ireprimabila
Andreea Rasuceanu
Provocarea de a scrie despre o lume interzisa e mereu irezistibila, cu atat mai mult cu cat e vorba despre lumea copilariei, fie ea si petrecuta-n comunism. In cazul meu, impartita intre falnicele blocuri socialiste din Balta Alba si amestecul pestrit dintr-o comuna de pe langa Bucuresti. Dar blocurile albe, comuniste, fusesera visul frumos al bunicilor mei la fel cum au fost pe urma si pentru mine, spatiu paradisiac, privilegiat si plin de un mister inepuizabil. Totul, de la obiectele care populau acest univers pana la intalnirile petrecute atunci, prieteniile, senzatiile traite stau de fapt sub semnul acestui mister la care, cum se stie, incetam sa mai avem acces odata cu trecerea timpului si succesiunea varstelor. Pentru asta orice eveniment din aceasta perioada a vietii sta sub semnul nostalgiei ireprimabile, indiferent de infernul pe care-l traia societatea romaneasca dincolo de zidurile protectoare ale universului familial. Am ales sa scriu despre acest paradox, trait de noi toti la atatea niveluri si sub atatea forme, despre scurtele incursiuni intr-o casa care statea tot sub semnul interdictiei – Occidentul cel atat de blamat era prezent acolo, sub forma celor mai spectaculoase jucarii, obiecte domestice, carti –, de fapt, despre dorintele, amaraciunea si frustrarile unui copil, despre absurdul unor situatii traite atunci ca facand parte din regimul normalitatii.
Si, cum orice incursiune in aceasta lume sau in acest sertar al memoriei are ceva benefic, tonic, stimulativ, sper sa fi transmis ceva din toate astea si cititorului.
Nu voi mai scrie despre comunism!
Calin Ciobotari
Parcurgand Carti, filme, muzici si alte distractii din comunism, am avut, pentru intaia oara, o revelatie: amintirile generatiei mele, cei care aveam la Revolutie varste intre 8 si 14 ani, sunt periculoase. De ce periculoase? Pentru ca au tendinta de a idealiza o lume, de a confunda discursul despre propria copilarie cu discursul despre lumea in care aceasta copilarie se derula. In cazul altor generatii care recurg la asemenea evocari, sentimentul detasarii este mai intens, duiosia involuntara fata de acea perioada este mai diluata, iar tentatia idealizarii fie este reprimata, fie este inlocuita cu mize mai degraba documentariste, de arhivare cumpatata a istoriei recente.
De ce ar fi totusi periculoasa forma aceasta de raportare la trecut pe care a practicat-o, nu fara o anume voluptate, in film, in arta, in teatru, in literatura, generatia mea? Pentru ca, fara voie, legitimeaza afectiv un univers profund maculat, un univers prin care raul, in diferitele sale fatete, se plimba nestingherit de colo-colo. Amintirile de felul acesta, marturisite in public din unghiuri profund personale, ne fac sa uitam, intr-un mod vinovat, istoria. Sau sa ne facem ca o uitam… Scriem despre foame, intr-adevar, dar o facem cu atata nostalgie incat foamea aproape ca devine un ideal. Scriem despre frig, despre gri, despre militieni, despre carti comuniste, insa fiecare litera musteste de un alean subversiv, din care se dezvolta luminile discrete si fermecatoare ale unei epoci pe care inca o purtam in noi. Ca pe o amuleta, ca pe un blestem?
Uneori ma intreb ce va intelege din anii ’80 fiica mea, dupa ce imi va fi parcurs textele despre copilaria-mi comunista… Va vedea o fata umana a comunismului si va rata, sunt sigur, intelegerea deplina a raului acestui odios sistem. Prin ochii ei si prin amintirile tatalui ei, multe dintre pacatele comunismului vor fi spalate. Or, comunismul nu merita aceasta iertare!
Imi voi cenzura pornirea de a mai scrie despre acea fasie din copilaria mea. La fel cum, bunaoara, multi din Germania anilor ’70 si-au cenzurat pornirea de a scrie despre copilariile lor naziste…
Perspective subiective asupra trecutului
George Plesu
Deloc intamplator, am ales drept introducere o scurta anecdota. Aparitia intr-o antologie internationala a unui text despre o organizatie din Iasi, scris de unul dintre membrii sai, a determinat o reactie vehementa, urmata de o dezbatere aprinsa printre ceilalti membri asupra corectitudinii versiunii prezentate. Pentru editorul antologiei insa, toate aceste reactii nu au fost decat o confirmare a perspectivei asumate de autor.
In Rashomon, celebrul film al lui Kurosawa din 1951, cele trei versiuni ale martorilor la uciderea unui samurai sunt naratiuni contradictorii din care aflam mai multe despre adevaratul lor caracter decat despre faptas. Personajele interpreteaza groaznica intamplare prin filtrul imaginii de sine, al modului cum fiecare dintre ei se percepea.
A astepta obiectivitate dintr-un demers de rememorare a istoriei este o iluzie la care majoritatea istoricilor au renuntat. Rolul editorului unei astfel de antologii este similar, pana intr-un punct, cu cel al unui curator: selecteaza lucrarile expuse si le ofera o interpretare, prin insasi aceasta alegere si prin modul in care le grupeaza in final. Rezultatul este o interventie noua, validata insa de perspectivele subiective asupra trecutului.
Pentru o metoda calitativa de rememorare a trecutului, subiectivitatea este un atuu pentru ca nu se margineste la o insiruire de fapte istorice, ci releva si semnificatiile acestora. Un alt avantaj apare din scoaterea la iveala a unor puncte de vedere diverse, eludate de documentele oficiale ale epocii, care contribuie la democratizarea procesului de rememorare. Indiferent de valoarea lor literara, daca folosim drept cheie de lectura a naratiunilor din antologie reconstruirea relatiilor de putere dintre autori si sistemul comunist, avem in fata rezultatele unui proces de rescriere a trecutului. Consumul cultural devine astfel un pretext pentru a revela modul in care autorii textelor au experimentat si isi reamintesc comunismul, dar si impactul pe care filtrele trecerii timpului si perceptiei de sine l-au avut asupra constiintei lor.
Nu pot sa nu remarc faptul ca volumul Carti, filme, muzici si alte distractii din comunism este rezultatul unei mai vechi preocupari a lui Dan Lungu legata de trecutul comunist. Pe langa abordarea constanta a subiectului in proza sa, a publicat inca din 2003 volumul Constructia identitatii intr-o societate totalitara. O cercetare sociologica asupra scriitorilor (Ed. Junimea), urmat apoi de coordonarea a doua antologii aparute la Polirom: Tovarase de drum. Experienta feminina in comunism (2008) si Str. Revolutiei nr. 89 (2009). Recent, in calitate de director al MLR Iasi, a fost unul dintre initiatorii celui mai de succes proiect expozitional participativ din ultimii ani, „Copilaria parintilor nostri“. In acest ultim caz, elevii implicati au colectat, pe langa obiectele expuse, fragmente de istorie orala de la familiile lor, pe care le-au interpretat prin asumarea pe rand a rolului de ghid si au transformat experienta interactiunii cu vizitatorii intr-un proces de reconstruire continua a propriei subiectivitati.
O scufundare in apele propriei copilarii
Luminita Corneanu
Cand am vazut pe pagina de Facebook a lui Dan Lungu anuntul cu privire la volumul Carti, filme, muzici si alte distractii din comunism mi-am spus: „Asta e! Mi-a suras, in sfarsit, sansa!“. Vreau sa zic ca m-am tot uitat cu jind la proiectele lui Dan si-mi cam doream sa am un textulet intr-o carte coordonata de el. M-am apucat de scris chiar in seara aia si, ca printr-o vraja, mi-au venit deodata in cap o gramada de scene si de imagini din copilaria mea din anii ’80: mersul la film cu gradinita, cu ai mei, la teatru, diafilmele cu povesti de Creanga pe care ni le punea tata, jocurile in curtea scolii cu colegii, adunarile de pionieri, Cantarea Romaniei si teancurile de Povesti nemuritoare pe care le citeam cand boleam de cine stie ce – iar cu asta le cam aveam. Textul s-a scris singur, ca si cand ar fi asteptat acolo de vreme indelungata, numai sa ma hotarasc sa-l astern pe hartie, sau, ma rog, pe ecranul calculatorului. Si asa mi se pare ca a fost pentru multi dintre cei care au contribuit la acest volum: ca o scufundare in apele propriei lor copilarii.
Mare placere mi-a facut lectura cartii. E, pentru noi, care ne amintim vremurile alea, o intoarcere vrand-nevrand nostalgica la copilaria si adolescenta noastra. Cei mai tineri decat noi cred ca o vor citi ca pe o carte de istorie si ca se vor uita ciudat la multe din intamplarile povestite acolo, cam ca Robert, fiul colegei mele Iuliana, care, afland de la maica-sa ca „noi nu aveam telefoane mobile cand eram copii“, i-a raspuns linistit: „Pai da, voi erati cam inapoiati pe vremea aia“.
Galerie foto
