pe la un mormant aparte. Avea o cruce simpla de lemn cam de inaltimea mea, cenusie, zvantata si stearsa bine de vreme, cu un inscris facut parca de un cetatean beat, cu varful cuiului, in graba: EROUL NECUNOSCUT.
Ma atragea cumva. Cum arata eroul respectiv? Cum traise? Cum murise? De ce nu stia nimeni cum il cheama? De unde venea si cum ajunsese fix in locul acela? Nimeni nu se obosise sa-mi explice, dar nici eu sa intreb. Stiam clar doar ca-i un soldat care a luptat pentru patrie si ca in fiecare an, pe 9 mai, mergeam cu scoala si-l cinsteam cu o coroana de flori. Asta, in satul copilariei mele.
Poate si de aceea, cand m-am mutat cu invatatul in satul vecin, intr-a cincea, m-a atras si mai si o chestie dedicata eroilor: un fel de obelisc asezat pe un postament in trepte, cu nume de ostasi inscrise clar pe o placa din marmura. In timpul anului, ne jucam pe langa el ca si cum n-ar fi fost, dar pe 9 mai era acolo o provocare adevarata: doi elevi trebuiau sa faca toata ziua de garda pe trepte, de-a stanga si de-a dreapta monumentului, intepeniti intr-un continuu salut pionieresc. Cat cu gandul la bietul meu erou necunoscut, cat cu cel de a fenta cinstit o zi de scoala, am mituit un coleg cu un arc fain, din creanga de nuc, pentru a-mi asigura un post de straja chiar de la prima ora, cea de matematica.
Am ocupat locul din dreapta, am incremenit in pozitia de salut si am pornit competitia de stana de piatra cu pionierul din stanga, unul dintr-o clasa mai mare, necunoscut. Dupa zece minute, deja imi tremura mana, dar nu m-am lasat batut. Trageam cu coada ochiului unul la altul, ne pandeam ezitarile, slabiciunile. In scurt timp, au inceput sa ma treaca si transpiratiile.
Intai au venit vreo doi tanci care chiuleau de la gradinita. S-au holbat de gura casca, ca la niste creaturi extraterestre:
— Da’ ce faceti aici?
Noi ne-am indreptat si mai mult oasele, luand un aer si mai patruns de importanta, fara sa le raspundem unor gagalici ca ei.
— Da’ de ce stati asa aicisa? a inganat altul intrebarea.
Curand s-au prins de regula
jocului: n-aveam voie nici sa ne miscam, nici sa vorbim.
Un plod a prins curaj, s-a apropiat tiptil si l-a pocnit cu palma peste genunchi pe colegul meu.
– Mars in…! l-a repezit acesta printre dinti.
Si-ai gasit cine sa asculte. Au incercat sa ne faca sa ne miscam, dand cu bolovani in noi. Eu am rezistat eroic, mai serios decat un soldat din garda reginei Angliei, dar colegul meu i-a rabdat cat i-a rabdat, pana a coborat scurt de pe postament, i-a fript celui mai neobrazat dintre ei un sut in cur si ne-a castigat linistea. Dupa care si-a reluat pozitia, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Eu nu mai puteam de bucurie, cat ca ala s-a miscat, cat ca am scapat basma curata.
Insa n-a trecut mult si pe strada a aparut un nene cu o galeata goala in mana si cu un cal de capastru.
S-a oprit uluit, s-a uitat indelung la noi si i-a zis calului:
— Uita-te si tu la prosti’ astia!
Calul a dat plictisit din cap, gen „Da-i naibi’, nene, alta grija n-am, nu vezi ca mie mi-e sete?“.
— A lu’ cui or fi, ca nu-i cunosc dupa moaca? a intrebat el calul.
Vazand ca nu obtine raspuns de la animal, ne-a luat pe noi la intrebari:
— A lu’ s’teti, ba, tantalailor?
De data asta, m-am hotarat sa rezolv eu situatia:
— N’vem voe s vorbim! am articulat o explicatie, din coltul gurii, cumva ca un ventriloc.
A plecat in hohote de ras. Sincer, mi s-a parut ca rade un pic si calul.
Dupa vreun sfert de ora, care a inceput sa mi se para o eternitate, a trecut pe strada o baba. In sfarsit, parea ca cineva ne apreciaza efortul. Femeia s-a oprit si s-a uitat la noi pana i-au dat lacrimile:
— Brava, mai baieti!
Apoi si-a facut o cruce larga si ne-a lasat in pace.
Cu toate acestea, la prima pauza, l-am convins pe un alt pionier curios ca-i super misto, o mare cinste sa stai de garda la monument, te simti minunat, ca pe alta lume.
Sa-mi tina el locul o vreme pana ma duc la toaleta. Si dus am fost.