nu te apuci sa gasesti defectele unui disc, ale unei carti sau ale vreunui obiect artistic, daca l-ai primit cadou din partea autorului. Eventual taci frumos despre ce ai auzit/citit/vazut; sau, cum mi se intampla frecvent, astepti ca muzica receptata cu placere sa produca declicul necesar eliberarii in text a gandului admirativ (sic!). Asteptarea tine uneori ani, placerea e mereu proaspata. Poate ca tocmai ea impiedica exprimarea. Unele sunete se integreaza atat de bine universului afectiv personal incat a le „explica“ echivaleaza cu operatia de amputare sau de extirpare a organului sanatos.
Paragraful de mai sus aduce a justificare. Pe undeva, ma simt dator, de nu chiar vinovat. De-asta toamna, de cand am ascultat noul album Thy Veils – Lumine, astept „iluminarea“ catorva propozitii. Insa ce s-ar mai putea adauga prin cuvinte sclipirilor distribuite de Thy Veils intr-o catedrala sonora? Orice comentariu suna ca un fel de bruiaj, tot asa de muzical precum al barzaunelui pornit vitejeste la arat.
Dar nu despre Thy Veils voiam sa… bazai! Am primit cadou de Paste dublul LP Grand Funk Railroad – The 1971 Live Tour (2002 Capitol Records – 2014 Universal Music), manufacturat si distribuit de Music On Vinyl cu nr. de catalog MOVLP449. Obiectul e banal si economicos conceput. Nu se deschide precum clasicele albume ce ne incantau adolescenta. Cele doua discuri, fiecare in camasa proprie, sunt inghesuite meschin intr-un singur plic, ilustrat cu zece anoste fotografii ale trupei. O foaie pusa de completare, ca un fluturas lesne de ratacit printre hartoage, contine informatiile necesare ascultatorului, cat sa-si faca o idee despre ce si cum sta treaba…
Cautam candva, un amic si cu mine, alt disc Grand Funk – Live Album, 1970, care ni se parea legendar in virtutea faptului ca era greu de gasit. Varianta pe vinil n-am tinut-o niciodata in mana. Numai banda de magnetofon (stereo, viteza 19 ips) ne-a alinat setea. Iar dorinta de-a pune pe platan placa de 180 g n-a disparut nici azi. Oare de ce? Exista o magie a lucrurilor ce ne fac viata mai acceptabila? Pesemne ca da. Alti doi prieteni erau fascinati de numele Grand Funk Railroad. Unul a fost varul meu, caruia nu-i placea sa-i spun Nenea, dar niciodata nu i-am putut spune altfel. Pronunta, cu un fel de admiratie uimita, tinand bine sticla cu bere sau cu ce bautura bea in acel moment: „Marea Teroare a Caii Ferate!“. Pe Nenea il incanta traducerea denumirilor de trupe celebre mai mult decat muzica lor. Pe mine ma trimitea in zona crepusculara piesa de 11 minute T.N.U.C. Basul lui Mel Schacher era tot ce ascultasem mai tare la data respectiva. Sa fi fost prin 1973 cand l-am auzit prima oara; doi ani mai tarziu l-am vazut de-aproape, inainte de-un concert la Ateneul Tineretului, si-am schimbat cateva pareri despre un meci Steaua-Dinamo televizat, pe Florin Iordanescu, basistul de la Curtea Veche nr. 43. Atunci am decis definitiv ca nu cunosc pe nimeni mai bun in domeniu!
Discul primit in dar este un furtisag, pe care marile case de discuri nu ezita sa-l practice batandu-si joc de sentimentele & banii rockerilor. Initial dorit marturie a giganticului spectacol dat de Grand Funk la Shea Stadium din New York, discul a devenit, „dupa discutii cu grupul si Capitol Records“, un soi de „Live Album recycled“. Contine variante ale pieselor editate deja acum patru decenii; e drept, cantate vara urmatoare. Doar ca transpunerea pe vinil este plata, fara dinamica, jenanta.
Alte exercitii de… stomatologie cabalina mi se par inutile!