Ca sa se asigure ca un public cat mai larg va intra la film, distribuitorul roman a optat pentru titlul Gigolo de ocazie, care trimite la nefericita comedie Un gigolo de doi lei/Deuce Bigalow: Male Gigolo. Insa filmul lui Turturro n-are nimic dintr-o comedie cu Rob Schneider, ci e o poveste dulce-amara si de respiratie restransa despre intimitate si singuratate la varsta la care metroul nu mai opreste in toate statiile. De aici si cuvantul „fading“ din titlu. Fioravante, el insusi intre doua varste, lucreaza cu lucruri perisabile – florile, femeile – pe care le ajuta cu tandretea lui.
Scenariul scris de John Turturro nici nu explica fiecare miscare. Fireste, te intrebi ce il apuca pe Murray sa se gandeasca tocmai la Fioravante atunci cand dermatologul lui (Sharon Stone) ii marturiseste ca doreste un gigolo pentru un threesome cu prietena ei (Sofía Vergara). Fioravante e un om in banca lui, care pare impacat cu viata. Si, in fond, de ce s-ar confesa dermatologul unui pacient? Nu conteaza ca pe Sharon Stone n-o s-o vezi niciodata pe post de dermatolog. Aceasta e una din multele ironii pe care le foloseste filmul, pe langa cea operata de Turturro care ne da de inteles ca se vede pe sine in postura unui gigolo de succes. Cum-necum, Fioravante da lovitura inca de la prima intalnire cu doamna dermatolog, Murray aranjandu-i alte sedinte cu cucoane mai tinere sau mai purii, toate bogate si, se presupune, nefericite. Ne aflam in plina fantasma masculina, pe care fiecare o savureaza cum stie – Murray tapandu-si prietenul de comisioane cat mai mari, Fioravante lasandu-se dus de nas cu aerul semi-inocent al cuiva care face un bine si care se mira ca e si platit pentru asta. Aparitia (si ea improbabila) a unei vaduve evreice ultra-ortodoxe (Vanessa Paradis) tulbura paradisul masculin si il face pe gigolo sa se indragosteasca. Dar si aici e o ironie, neindemanatic manevrata de scenaristul-regizor care, parca, savurand rolul de demiurg, decide in ultimul moment cine cu cine sa ramana. Ego-ul lucreaza pe cai subtile haha.
Dar filmul e tihnit si luminos si pare pe gustul spectatorilor peste o anumita varsta (angajatele de la cinematograful bucurestean Studio ne zambeau complice la intrare, filmul le placuse si lor). Adevarul e ca John Turturro gaseste un limbaj usor de inteles de orice gen de spectator. Povestea nu e ingrosata, nu e vulgara si degaja nu un umor de Cascadorii rasului, cat nostalgie si caldura. Si e ideal sustinuta de imaginea lui Marco Pontecorvo (fiul lui Gillo!), care a optat – mai mult ca sigur la dorinta regizorului – pentru o tusa retro, de film din anii ’70. Primele cadre par oricum dintr-un film de epoca, dupa care, treptat, imaginea se mai coloreaza, desi se mentine vag desaturata. New York-ul in care isi plaseaza Turturro actiunea (povestea se petrece in zilele noastre) nu are galagia marilor aglomerari urbane, ci aerul colocvial si pasnic al unui cartier (Brooklyn) unde fiecare se cunoaste cu fiecare, inclusiv aerul de cartier evreiesc unde nici un secret nu sta ascuns mult timp. Ma indoiesc ca John Turturro are ceva evreiesc in ADN, dar prezenta lui Woody Allen face ca si din aceasta perspectiva scenele in care joaca sa para ca fac parte dintr-un film de Woody Allen.
In lumina un pic afumata cu care Marco Pontecorvo filmeaza eroii si New York-ul (filmul e mai mult decat orice o declaratie de dragoste pentru acest oras), povestea imaginata de John Turturro ii seamana lui Turturro mai mult decat ar crede. La fel ca figura lui, ea e tandra, ironica, putin stramba, intelegatoare, cu un echilibru fragil intre zambetul amuzat si zambetul trist. Ce ramane cu tine dupa ce filmul se sterge („fading“), desi chiar la iesirea din sala nu ti se parea cine stie ce, sunt o senzatie, un gust, o impresie fara nici o legatura cu povestea, ci cu atmosfera filmului. N-am fost niciodata la New York, dar cred ca acesta e gustul lui. Unul dintre ele.
Gigolo de ocazie/ Fading Gigolo, de John Turturro. Cu: John Turturro, Woody Allen, Vanessa Paradis, Sharon Stone, Sofía Vergara, Liev Schreiber