Orice tanar cronicar crede cu naivitate in literatura si ajunge sa-i sacrifice, cu onestitate, cea mai buna parte a muncii sale, dar in timp intervin „maturizarea, experienta politica, blazarea“, cum imi spunea recent un prieten. Cronica devine altceva, o estrada pentru maimutarie egolatra ori o piata de marfuri si de suspiciuni; intelesul literaturii, pe vremuri intrezarit, pare sa se piarda, iar rostul acestei activitati, oricum acoperit de prejudecati, intra in criza. Si atunci cum sa mai scrii cronica literara, cand sensul ei se sterge de la o zi la alta, de la un an la altul?
Mi-ar placea sa spun ca Simona Sora ofera raspunsul la aceasta intrebare in extraordinara ei carte Seinfeld si sora lui Nabokov. In realitate, cartea este documentul unei renuntari, al trecerii la cronica de carte cu miez biografic (biograffiti) si apoi al renuntarii la critica literara pur si simplu. E un gest pe care il regret, fara sa-l pot condamna. Oricum, Simona Sora este unul dintre cei mai pretiosi critici literari de azi, unul capabil sa explice, saptamana de saptamana, ce este literatura, cu vocatia tonica a comunicarii rostului acesteia si cu talentul de a-i descoperi formele de viata neobisnuite, incomode, improbabile. Pentru ca autoarea nu e preocupata in cronicile ei sa faca o evaluare de carti mai bune sau mai proaste, masurand „cresterea limbii romanesti“ intru ingrasarea sentimentului patriotic. Textele ei, adunate intr-o selectie elocventa in cartea de fata, sunt reflectii despre natura literarului, teorie literara in pilde, facuta cu o onestitate si o competenta care se simt. Deci nu un obositor si prafuit oficiu pe care trebuie sa-l faca, oricum, cineva, ci o munca de inalta specializare, pe care cititorul care vrea sa inteleaga si scriitorul lucid o vor aprecia asa cum merita.
Textele Simonei Sora vorbesc cu o competenta perfecta si cu o mare putere de seductie despre scriitori si lumi, despre experiente traite si de scriere, dar mai mult decat orice dezbat, mereu si mereu, rostul, sensul, justificarea literaturii. Literatura ramane in ele acel obiect imposibil cu care nu stii ce sa faci in ordine practica, desi a produs o multime de roluri sociale si profesii cu carte de munca, desi genereaza gesturi si comportamente acceptate public, de la tolanitul in fotoliu la constructia de biblioteci. Fascinatia intimitatii in literatura, despre care Simona Sora a scris o carte importanta in 2008, nu tine insa de confort, de pierdere in melodrama roza a fictiunii, ci de lectura patimasa, care vrea sa repete experienta originara a scrisului. Miracolul, spune autoarea, este ca o carte scrisa cu toate energiile si investitia personala a unui individ il intalneste pe un altul caruia ii vorbeste exact despre intimitatea sa inconfundabila. De aceea literatura conteaza, de aceea ea nu trebuie separata de viata pe care, pe de-o parte, o contine nemijlocit si inevitabil si, pe de alta, se straduieste s-o elucideze. Si tot de aceea trezeste uimire si revolta – una incheiata, cum se vede, printr-un abandon elocvent, in forma stralucita a acestei carti – faptul ca epoca pe care o locuim pare sa uite (pentru a cata oara?) cat de multe datoreaza literaturii.
Nu vreau sa exagerez importanta amenintarii reprezentate de accesul, practic, al oricui la publicare in ziua de azi prin mijlocirea internetului. Ma gandesc, dimpotriva, ca asta e o sansa. Literatura si-a identificat cu precizie vocatia abia din momentul in care, prin secolul al XVIII-lea, s-a intalnit cu „burghezia“ ca stare de spirit si a inteles ca trebuie sa lucreze arheologic ca sa nu se lase mistificata de o asemenea maree a platitudinii. Reinventarea „burgheziei“ prin accesul la comunicare publica al tuturor si prin trivializarea consecutiva a expresiei publicistice ar trebui, logic, sa reprezinte o sansa pentru literatura, care va trebui sa se reinventeze si ea. Tocmai astfel de accidente salveaza literatura, altfel condamnata la o lingoare placida, la triumfalism mincinos sau la utopism bolnavicios. Mai importanta mi se pare alta observatie a Simonei Sora: „ma trezesc din ce in ce mai des incercand sa justific utilitatea-utilizarea literaturii, cand stiu prea bine, din experienta, in ce fel simpla enuntare (supozitie, interogatie retorica) a chestiunii se razbuna“. A vorbi despre utilitatea literaturii este o imposibilitate, pentru ca te arunca in ridicol, in gheena cliseului care, desi nascut din literatura, e moartea acesteia. Insa criticul tocmai asta trebuie sa faca, iar si iar, sa se intrebe care e rostul scrisului literar si sa gaseasca raspunsuri care vor imbatrani imediat ce vor fi enuntate. Oricat de nobil ar fi, absurdul sisific al acestei munci te oboseste.
Texte despre experiente „pline“ ale scrisului
Poate si pentru a simti ca literatura nu trateaza totusi despre nimic, autoarea aduna in cartea sa texte despre experiente „pline“ ale scrisului, puncte de inflexiune ale literaturii in care iese la suprafata semnificatia ei de mijlocitoare de experiente vitale unice. Multe ipostaze scripturale sunt discutate in paginile acestei carti, de la peripetiile unui manuscris al lui Nabokov la literalitatea unei confesiuni mescalinice facute de Aldous Huxley, de la confesiunea totala, abraziva a Ilenei Malacioiu in Sora mea de dincolo la „deturnarea“ unei lecturi la radio sub comunisti de catre un Bacovia „plictisit si exasperat“, de la rasul lui Cortázar la Gellu Naum mistic si indragostit. Sunt locuri in care tesuturile unei opere se vad poate mai bine decat oriunde si ele dovedesc ca literatura se refera la viata, cu observatia ca e vorba de momentele de maxima densitate ale acesteia. Literatura nu inlocuieste actul moral, pe care scriitorul il traieste pe cont propriu, si nu isi asuma o finalitate moralizatoare, dar lectiile ei dostoievskiene sunt inevitabil recapitulate de catre bunii cititori de fiecare data cand se intalnesc cu vulgaritatea, cu trivialitatea, cu abjectia. Si atunci literatura nu e o „forma de viata“ aparte, pentru firile sensibile, incapabile sa respire in afara balonului de plastic (iata, si eu citez din Seinfeld), ci mai degraba o lentila maritoare care opereaza in campul moral si care nu e accesibila decat in limitele unei competente de lectura si a unei disponibilitati fundamentale.
In alt loc, Simona Sora descrie si altfel deschiderea morala a literaturii, pariul ei existential major. Este vorba de capacitatea literaturii de a da glas experientei limita, de fapt intuitiei mortii, pe care o au mai ales scriitorii care renunta la scris: „suprema fascinatie a literaturii vine din continua, multicolora, multisonora semnalare a nimicului, a finitudinii noastre. Literatura nu e nici mai mult, nici mai putin decat imaginarea, fantazarea, punerea in scena a acestui nimic spre care ne indreptam, mai lent sau mai alert, cu totii“. Intr-adevar, acolo unde literatura descrie moartea individului, a limbajului, a lumii asa cum o stim, ea exprima o experienta morala unica, pe care nici o alta forma de expresie culturala nu o mai atinge.
Desigur, nu doar asta este literatura. Dar daca descrierea insistenta a propriei disparitii, miscarea centripeta, egografia obsesiva caracterizeaza in cel mai inalt grad literatura, atunci si critica scrisa la o anumita temperatura, ca de pilda in Seinfeld si sora lui Nabokov, este literatura. Pur si simplu.
Simona Sora, Seinfeld si sora lui Nabokov, colectia „Ego-grafii“, Editura Polirom, 2014
Galerie foto
