O sa fiu sincer cu dvs.: cand am citit titlul, iertati-ma, am ras!… Subtitlul m-a facut sa ridic o spranceana, iar ce s-a intamplat dupa ce am inceput sa o citesc este o cu totul alta poveste. Dar am testat si pe cativa prieteni, spunandu-le ce citesc. Au ras si ei sau macar au zambit. De ce oare aceasta reactie? V-ati asteptat la ea?
Inteleg foarte bine rasul dvs. si chiar si pe cel al colegilor dvs. Titlul cartii pare ceva de tip cancan/tabloid. De aceea am adaugat intrebarea „La cine este cheia?“, care nici ea nu duce prea mult la ceva serios. Stiu ca poate oamenii nu realizeaza cat de vast este universul sau lumea relatiilor, ca exista atatea criterii pentru a le clasifica, compara si ca traim prinsi intr-o plasa de diferite relatii. Exista relatii de sange, de vecinatate, de munca, de alianta. Exista relatii acceptate si neacceptate, relatii imposibile, toxice, profitabile, paguboase, relatii de iubire, de ura, dar si de iubire si ura, relatii legitim constituite si relatii consensuale, relatii secrete si relatii public exprimate. Am ales o relatie si nu doua personaje. Puteam sa aleg un titlu simplu, O relatie. De ce in strainatate, ca cercetator, poti scrie carti cu titlul Soacrele, autorii fiind specialisti in stiinte sociale/psihanaliza, fara ca lumea sa se amuze vazand un asemenea titlu? Poate pentru ca acolo oamenii s-au obisnuit cu faptul ca se poate discuta in carti roluri sociale, statuturi, pozitii in structura familiei. Din perspectiva academica – antropologica, psihologica, sociologica etc. – sau neacademica, sa folosesti concepte care in viata de zi cu zi sunt cuvinte banale, folosite de toti, ar trebui sa fie ceva firesc. In plus, asa cum spunea George Calinescu, interesat fiind de „perindarea generatiilor, de aparenta stereotipie si vesnica schimbare“ a lumii, aceste concepte au viata lor si continuturi diferite de la o societate la alta, de la o cultura la alta, de la o vreme la alta. Lumea relatiilor se schimba, pentru ca orice relatie are o istorie mica ce se inscrie intr-o istorie mare. Ca sa nu mai vorbim despre relatii noi, care cer cuvinte noi, sau de relatii din alte parti ale lumii care ne uimesc si ne fac sa nu intelegem de ce iubirea in alte parti este o altfel de iubire. Cum se poate sa-ti iubesti copilul si sa-l vinzi de mic ca sa cumperi o capra care costa mai mult decat propriul tau copil, asa cum se intampla in Nepal, unde fetitele se vand ca servitoare, numite kamlari? Si acolo este vorba tot despre roluri si relatii. Dar parca altfel.
Ati muncit ceva la cartea asta. Cat a durat documentarea si cat redactarea?
Documentarea mi-a luat mai mult timp decat redactarea. Cam trei-patru luni, lucrand asiduu. Am citit multe comentarii, confesiuni pe bloguri si forumuri, la noi si in alte parti. Ceea ce numim noi, in psihologie, subiecti (de cercetare) sau sociologii, respondenti, se gasesc in comunicarea online si in retelele de socializare. Nu mai ai nevoie sa aplici chestionare. Are dreptate si Hanif Kureishi, minunat scriitor, sa spuna ca „anarhia fara limite a internetului este ideala pentru nebuni“. Ce inseamna acest lucru? Ca internetul, devenit teren de munca, facuta pe scaun, la computer, iti cere o prelucrare a informatiei, care fiind atat de stufoasa, este mai dificila, cere mai multa prudenta. Apar insa si raze de lumina cand constati ca ceea ce spun oamenii se repeta, ca apar categorii distincte de raspunsuri la intrebarile pe care ti le pui, ca frecventa este un semn de relevanta. Impune anumite generalizari.
Eu sunt convins ca va fi un bestseller. Daca am dreptate, nu va provoaca macar o urma de frustrare, uitandu-va la alte carti pe le-ati scris si in care ati investit mai mult in zona literara? Practic, ma intereseaza daca nu cumva scriitorul din dvs. este gelos pe psihologul din dvs., cel capabil de succes inclusiv in materie de literatura de popularizare.
Relatia intre literatura si psihologie este ceva care ma fascineaza. Daca scrii despre ceva concret, despre un studiu de caz, de pilda, faci ceva ce Freud spunea ca este „un amestec de literatura, speculatie si teorie“. De aici se trag prestigiul, succesul povestii si atractia oamenilor fata de povesti. Trebuie sa transformi informatia, cunoasterea teoretica, in poveste. Si nu toti pot s-o faca si nici nu-ti este prea bine daca incerci s-o faci. Academicii stramba din nas. Unii cititori acorda importanta doar cand lucrurile citite nu sunt intelese pana la capat, pentru ca ceea ce ei nu au inteles apartine savantului, ca un zat care le confera superioritate. Scriitorii isi simt cunoasterea academica limitata sau nepasarea fata de ea si se refugiaza plini de trufie in fictiune si autofictiune. Exista insa mari scriitori care sunt si mari psihologi/psihiatri/neurologi si/sau invers. La noi au aparut traduceri minunate ale cartilor lui Cehov, Oliver Sacks, Irvin Yalom, Hanif Kureishi, Andrew Solomon. Ei sunt o specie rara. Au profunzime, spirit analitic si rigoarea unui academism subtil, aristocratic, dar si talent de a cobori in concret. „Trebuie sa scrii simplu, despre maruntisurile vietii“, spunea Cehov, dar cata intuitie psihologica a avut el? Asa cum au si Vladimir Nabokov sau Iris Murdoch sau Alessandro Baricco.
Mi-am adus aminte de un roman al lui Turgheniev pe care l-am citit de mai multe ori. Se numeste, atat de banal, Parinti si copii. Este un roman, dar un roman din care inveti multa psihologie. Putea fi bun si ca titlu pentru o carte de pedagogie, pe care n-ar citi-o multi oameni. Romanul lui Turgheniev este un splendid hibrid.
Nu se spune ca psihiatria se invata ca simptomatologie citind Shakespeare? Oare el exista in bibliografia la psihiatrie a studentilor medicinisti, ma intreb? Un jurnal de memorii este oare literatura sau istorie sociala? Atunci cand Samuel Pepys scrie despre marele incendiu din Londra anului 1666, ce este scriitura lui, literatura sau istorie? Chiar si Oliver Sacks a afirmat ca el s-a inspirat din traditia anecdotelor clinice, la moda in secolul al XIX-lea. El a fost mult influentat de A. Luria, neuropsiholog rus, care a scris doua romane clinice, pledand pentru „stiinta romantica“, cea care, spre deosebire de stiinta pentru care concretul este banal, foloseste concretul, scriind doua romane clinice ca doua biografii clinice. El sustinea extraordinarele primejdii si puteri ale concretului, considerand ca medicii, psihoterapeutii sunt obligati sa-l exploreze.
Avem zeci, poate sute, de metri liniari de traduceri din autori straini de psihologie relationala, dar si de alte feluri, care se adreseaza publicului larg. Si au un succes urias! Pe de alta parte, sunt sigur ca trebuie sa avem si noi psihologi de valoare. De ce ezita ei sa scrie literatura si de „vulgarizare“? Daca ma uit la istorici, de pilda, ii vad imediat pe Neagu Djuvara si pe Lucian Boia. Si va intreb: ce-i cu psihologii? Sunt mai timizi? Sau poate doar mai discreti?
Oamenii simt ca viata lor este o viata de relatii. De aceea, succesul autorilor de psihologie relationala, de carti self help, de coaching. Orice psiholog onest simte limbajul de lemn pe care ele il promoveaza mai ales in mediul corporatist. Concepte devenite inflationiste sunt permanent invocate: comunicarea, gandirea pozitiva, dezvoltarea personala, team building, self-esteem, empatia etc. Cand ma gandesc la comunicare, constat ca nimeni nu vorbeste de tacere, pentru ca si ea comunica ceva, de alternanta discursului personal in comunicarea intre doua sau mai multe persoane, de a nu confunda ironia cu mitocania, familiaritatea cu intimitatea si cate si mai cate. La noi, demarcatia intre scriitura academica/cunoasterea psihologica – arida, cu propriul ei limbaj de lemn, de uz comunitar – si cea aplicata, pragmatica, chiar pedagogica, exista. A trece de la specialitate la generalitate este un demers dificil. De multe ori ceea ce stiu psihologii nu are legatura cu afirmatiile solid formulate, schematice din cartile self help. Psihologii stiu prea bine ce sunt ambiguitatea, neputinta de a sustine certitudini si poate ca acest lucru ii face sa evite contactul cu marele public. Unii insa ar putea s-o faca, daca nu ar practica un lejer autism comod si daca ar avea mai mult curaj, nelasandu-se coplesiti de puterea si expunerea sociologilor. Sondajele s-au impus cu toata prudenta pe care si-o asuma sociologii pentru a evita rezervele fata de ele. Poate ca sociologii nu au nevoie de talent narativ, de cuvinte. Ii ajuta cifrele, procentele.
Cele patru povesti cu soacre din volum sunt pe cat de savuroase, pe atat de serioase. Sau invers, chiar nu stiu ce sa zic. Dar sunt convins ca mai aveti si altele. De ce v-ati limitat doar la patru? Va intreb si pentru ca am mai vazut la dumneavoastra cifra patru. Nu pot sa nu ma gandesc la volumul Patru femei, patru povesti…
Nu prefer cifra patru. Nici nu s-a prea impus, cred, dincolo de jocul de carti. In psihologie cifra sapte a facut senzatie dupa ce un psiholog cognitivist, George H. Miller, a publicat, in 1956, un articol cu un titlu ciudat, in prima parte a lui, pentru lumea academica, Numarul magic sapte plus sau minus doi: Unele limite ale capacitatii noastre de a procesa informatia. Articolul a fost, ca sa folosesc un cuvant la moda astazi, viral si a creat Legea lui Miller. La acest numar se refera si Oliver Sacks in cartea lui Omul care-si confunda sotia cu o palarie, tradusa la noi. Oliver Sacks si-a descoperit si el prosopagnosia, adica incapacitatea de a recunoaste oamenii dupa fata lor. El nu si-a confundat sotia cu o palarie, ci isi confunda un frate cu alt frate.
Credeti ca volumul proaspat publicat va reusi sa mai linisteasca spiritele prin „taberele combatante“? Altfel spus, cat de mult pariati pe caracterul sau… utilitar?
O carte poate lasa urme de tot felul, unele ne-simtite, ne-stiute sau nici o urma. Desigur ca mi-ar placea sa sensibilizez cititorii fata de importanta felului in care ne construim relatiile in general si cele cu cei apropiati, in mod special. A pierde un prieten este mult mai grav decat a pierde un cunoscut. As dori ca ei sa inteleaga ca in viata reala, in primii ani ai unei relatii, inclusiv cea intre soacra si nora, exista anumite intamplari care asaza temelia a ceea ce urmeaza sa se intample intre doua persoane implicate in relatie. Adesea insa, in acel timp, cele doua persoane nu le-au bagat in seama, nu le-au dat atentie. Cineva, o scriitoare, spunea ca exista momente cruciale care trec pe furis. Astfel, se pierd sanse, iar momentele cruciale sunt descoperite abia mai tarziu. Fisurile, seismele viitoare – acele conflicte in relatii – puteau fi simtite chiar in clarobscuritatea cotidianului. Psihoterapeutii sunt ca istoricii, incercand sa ordoneze incalcelile vietii, sa le readuca un sens. As dori ca ei sa inteleaga cat de important este echilibrul intre ratiune si emotie in constructia si arhitectura relatiilor noastre, ele fiind atat de fragile. Faptul ca se spune ca „unde este iubire este totul“, neglijandu-se faptul ca iubirea are si o componenta rationala si ca iubirile sunt realitati personale mi se pare ca nu duce la relatii bune. Ca si fericirea. Poate e frumos, dar nu e realist. In relatii trebuie sa aplicam egalitatea limitarilor, discretiei, inhibitiei, stapanirii de sine – i se zice autocontrol! –, fapt care tine de civilizatie. Relatiile trebuiesc si gandite, nu numai simtite.
Ce feedback-uri ati primit de la cunoscutii care v-au citit cartea? Sunt curios daca au fost si acuzatii de partis pris.
Feedback-ul meu privind ideea de a scrie o carte despre relatia soacra-nora a fost frustrant si amuzant. Ca si cum nu este un subiect serios, ca si cum soacra si nora nu sunt concepte stiintifice, ci cuvinte de conversatii oarecum confidentiale sau chiar scandaloase. Oricum, ceva neserios si departe de tinuta academica. Cand in antropologie se studiaza familia, structura ei, ierarhia, rolurile sociale, mostenirea – aici intervine si juridicul –, puterea, cand se fac arbori genealogici, conceptele de soacra, nora, mama, tata, frate, sora, ginere etc. nu pot fi evitate. Lingvistic, avem cuvinte. Stiinta le foloseste la fel ca profanii. Ar trebui o alta terminologie, paralela la realitate? Nu este oare sinonim concubinajul cu uniunea consensuala? Avem cuvantul „concubina“, cum i-am spune altfel, unionista consensuala?
Sunt constient ca voi comite o indiscretie, dar o voi justifica invocand nevoia de „sare si piper“ a publicului. Asadar, citindu-va cartea, nu ma pot abtine: ati trecut si prin experienta de soacra, si prin cea de nora; in care postura v-ati simtit mai confortabil?
Nici una nu a fost confortabila, desi orice relatie are suisuri si coborasuri, se spune. Dar nici nu faceam vreo legatura intre ce citeam si ce traiam, in sensul de a transfera din carti in viata. De fapt, nici nu exista la noi o educatie sau o cultura a relatiilor si nu te invata nimeni cum este sa fii nora sau soacra. Nu pleci intr-o relatie cu asteptari. Si pentru celelalte roluri este la fel. Nu onestitatea face relatii bune, ci stiinta de a construi relatii cat mai avantajoase pentru cele doua parti. Aici ar trebui sa ajunga propaganda empatiei. Sa nu lasi la intamplare o relatie, sa creasca ca o buruiana. Relatiile vatamate se repara uneori. Pot fi carpite. Dar uitarea voluntara nu functioneaza nici pentru fericire si nici pentru necazuri. Si psihologii spun ca, la necaz, memoria nu ne ajuta. Nu uitam. Memoria are propriile ei legi, scrise si nescrise. Si are imperfectiuni, multe secrete, necunoscute. Am invatat tarziu sau, mai bine zis, am inteles tarziu ca oamenii nu tin minte complimentele si vorbele care flateaza. Ele ofera satisfactii imediate care zboara. Dar ei nu uita criticile si reprosurile. Exista o proportie, ca la retetele culinare, intre flatari/laude si critici, pentru ca dulceata flatarilor sa amelioreze amaruiul criticii. Relatia sa aiba un gust bun. Psihologii au retete, unele chiar universale, dar cine se uita la ei? Nimeni nu ne spune ca respectul poate sau nu poate coexista cu iubirea. Mai trebuie alte ingrediente. Revenind la soacre si nurori, poti respecta o soacra, dar de ce s-o si iubesti? Sau de ce nu se multumeste ea cu respectul? Unele asocieri ferme sunt neadevarate, adica este adevarat si contrariul.
Femeile, fie ele soacre sau nurori, vor fi convinse ca pentru ele ati scris cartea. Asa credeam si eu pana am citit-o. De ce insa am ramas cu senzatia ca ea se adreseaza mai abitir barbatilor? Doar pentru ca am citit-o, in mod firesc, cu ochi de barbat?
Cred ca am vrut sa scriu pentru oameni, iar oameni nu exista. Asa cum nu exista copii, ci fete si baieti. Stiu sigur ca lumea se misca catre identitati fluide si ca ne indreptam catre o lume de o diversitate mare, in care binaritatea (traditionala) este asaltata de multiplicitate. Soacre si nurori inca exista. Cred ca relatiile intre femei si barbati stau in miezul, centrul, vietii unei societati, culturi, grupuri si ca relatiile sunt chiar viata noastra.
Acum este la moda empatia. Ceva foarte complicat psihologic, pentru ca ea se conjuga cu alte realitati complicate cum ar fi instinctul de supravietuire, traditia si invatarea sociala, obiceiuri si valori, personalitatea fiecaruia, autonomia si dependenta de altii, individualismul si compasiunea si cate si mai cate. E o munca serioasa sa schimbi, prin vorbit – aici psihoterapeutul munceste – sau scris – aici scriitorul munceste –, felul in care cineva traieste de ani de zile. Nu ca ar functiona de fiecare data. Psihologii o stiu. Nu avem nici o garantie si nici nu trebuie. Exista mereu un oarecare risc in orice contact intre oameni. Inteleg ca ati citit cartea cu ochi de barbat si mi se pare firesc, dar folosind expresia unui filosof al stiintelor, eu am dorit „sa schimbati ochelarii“, sa iesiti din subiectivitatea proprie barbatilor. Asta este, de fapt, rolul empatiei, este flexibilitate, care genereaza indoieli bune.
Pana la urma, la cine este cheia: la soacra, la nora sau la sotul-fiu?
Cand cineva intra in viata altcuiva asa cum face o nora, de pilda, intra intr-o camera, de fapt in mai multe camere, caci acel „altcuiva“ te ia de mana si te baga in mai multe camere, in familia de alianta. Camerele nu sunt identice ca la hotel. Si chiar daca iesi din camera – separarile, divorturile, decesele –, ceva din tine ramane in acea camera. Nu pot spune la cine este cheia, dar stiu ca exista – hai sa ne amuzam! – speraclu. Cred ca o cultura a relatiilor ne poate face sa avem un speraclu care ne ajuta. Psihologii trebuie sa ofere un speraclu.
Galerie foto
