Acum, ca am mai crescut nitel, iar obsesiile mi s-au cronicizat, mi-am permis sa deschid „cu singe rece” Ghidul ipohondrului (John Naish, Editura Nemira, 2006) la paginile esentiale: 97 si 111, ca sa aflu de la bun inceput cum stau. Asadar, draga Alex Savitescu (il stiti, baiatul de la pagina 5 care va „intoxica” in fiecare saptamina cu cronici tv), acum ne putem ridica, in mod oficial, certificatele de ipohondri. Nu prea stiu de ce era necesara o carte despre treaba asta, dar ideea (colaje din articole celebre despre cazuri felurite de ipohondrie, statistici, un strop de istorie a „slabiciunii”, situatii din literatura, lumea muzicii sau lumea de rind, avertismentele haioase, tonul – reconfortant! – pe alocuri mamos, giumbuslucurile stilistice) si zdravana documentare fac din ghid o lectura utilo-amuzanto-educativa pentru cei care isi asculta pulsul mai mult de o data pe zi, nu pot dormi in noptile toride, se tem ca „au ceva la plamini”, isi cumpara antibiotice pentru un insignifiant abces and the show can go on. Ce mi se pare cel mai important e ca, dupa ce termini lectura, nu te simti mai fictivo-bolnav decit inainte.
Cifre, cuvinte si nelamuriri
Dar sa le luam pe rind:
1. Scor la testul de ipohondrie: 56 din 100, adica „desi nu exista parametri clari ai Indicelui Whitely, daca totalul se situeaza intre 32 si 55 – chiar mai mare –, va puteti considera ipohondru”. Ma-ntreb totusi: acest „chiar mai mare” poate fi si 100 din 100, iar in cazul in care va numarati printre detinatorii unui record, ati avut punctaj maxim la intrebarile legate de posibilitatea de a contracta o boala despre care ati auzit la televizor ori nu-l prea credeti pe doftor cind va spune ca sinteti, de fapt, sanatos tun?
2. Mic indreptar pentru decodificarea cruntului adevar: a) denumirile estetice: „betty” = diabetic, „evadat din sicriu” = pacient virstnic, „tubul de ghicit” = stetoscop, „casuta cu trandafiri” = morga; b) adevaruri cu tenta religioasa: „vinul casei” = singe; c) chestiuni pentru intelectuali: „compania Freud” = „la balamuc”, „gazare” = anestezie, „casapi” = chirurgi; d) vesti bune: „LADNA” = lumina aprinsa, dar nimeni acasa, „PLEA” = pacient linistit si expediat acasa, „ETIS” = examinare total inutila a singelui. Bonus: ca sa ne fie si mai clar (inainte de concert), aflati ca efectul Placebo are ca revers efectul Nocebo, cu subdiviziunea efectul halatului alb, strasnica potriveala – ma gindesc – indeosebi pentru maniaco-depresivi sau colerico-melancolici.
3. Citeva neclaritati: ca tot s-a incheiat Campionatul Mondial de fotbal, raspunsul la intrebarea lui Dan Perjovschi ce mai facem restul mileniului poate fi… sex? Posesoarele de amanti impatimiti de fotbal probabil au aflat deja ca o companie de cercetare a pietei din domeniul sanatatii sustine ca marile evenimente sportive pot distruge viata amoroasa. Statistica adevar graieste, caci pe durata Cupei Mondiale de fotbal din 2002, in Marea Britanie, vinzarile la Viagra au scazut de la 25.000 la 13.000, in timp ce domnii „in forma” si-au petrecut peste 70% din timp adinciti pe canapele, cu ochii pironiti la televizor. A doua: dumneavoastra ati renunta la degetele de la picioare (de altfel, pe nedrept cea mai neglijata parte a corpului omenesc) sau la o mina pentru un orgasm puternic? Da? Atunci va numarati printre cei aproximativ 200 de oameni din lume care „sufera” de apotemnofilie si obtin satisfactie sexuala prin amputarea unui membru. Deci ar fi bine (nu riscant) sa va imprieteniti de indata cu un macelar? In fine, deloc justificat, femeile cu cupa D sint mai inteligente decit cele cu cupa A, B si C, zice un studiu publicat in decembrie 2003. Atunci cum ramine cu Shakira, Nicole Kidman, amuzanta Calista Flockhart, adorabila Sarah Jessica Parker (la limita, totusi: cupa C), Barbara Streisand (cu tot cu nas si cu printul Charles) s.a.m.d, ca sint asa de multe incit nu mai pot fi considerate exceptii de la regula?
O boala veche
In aceste conditii nobile, nu e de mirare ca grecii antici s-au dovedit poporul cel mai ipohondru, fiind cei care au atribuit sensul de „obsesie fata de boala” cuvintului hypochondrium, in secolul al II-lea. Asadar, ipohondria nu e doar boala grea, ci si boala veche: din ghid trebuie parcurse neaparat doua capitole delicioase („Marii ipohondri ai istoriei” si „Din istoria ipohondriei”), din care veti afla despre lipitori ca aspirine ale medievalilor, viciile victoriene, un tratament recent descoperit al ipohondriei, propus de Arthur J. Barsky si care consta in terapie cognitiva comportamentala. Pina la lecuire insa, va puteti consola cu exemplul compozitorului Stravinski, care mergea la un consult medical in fiecare oras unde ajungea si era propriul ghid in administrarea pumnilor de pastile, al romancierul Proust, care minca doar o data pe zi din cauza unui stomac presupus a fi bolnav si nu deschidea aproape niciodata geamurile de teama microbilor, sau al filosofului Kant, ce teoretiza ca intre sanatate si nebunie se afla ipohondria. Printre ipohondrii care au stricat faima bunilor-ipohondri, John Naish ii mentioneaza pe Ceausescu si pe Hitler. Primul cu o obsesie – din fericire ramasa personala – legata de infectii, iar cel de-al doilea incercind o corporalizare a natiunii si ridicind la grad de preocupare nationala datoria de a fi sanatos.
De asemenea, merita parcurse statisticile despre care sint sansele sa mori dupa conducerea de autovehicule, impiedicat, sufocare in pat, intepaturi de insecte, focuri de artificii. Vorba aceea, ce nu putem preveni, putem macar citi.
Inchei alintindu-ma cu ideea ca e mult mai simplu sa fii ipohondru decit bolnav pe bune. Plus o (ultima?) dorinta: mi-ar placea sa existe statistici despre modificarea comportamentului in functie de cartile pe care le citim. Ultima vizita la medic: 20.03.2006. Diagnostic: nimic incurabil.
P.S. Pentru meteodependenti: nu-i asa ca va tenteaza perspectiva traiului intr-o tara fara vreme?