Nu ii cer politicianului roman altruism peste puterile lui. Nu-i cer sa se daruiasca patriotic pana la uitarea de sine. Dimpotriva: ii cer sa fie egoist. Insa nu oricum: sa fie un egoist cu viziune, un egoist cu anvergura. Sa se gandeasca nu la masina de teren sau la vila pe care vrea sa si le cumpere, nu la amanta pe care si-a „tras-o“ in Capitala sau la finul pe care si l-a angajat consilier, ci la viitoarea lui statuie. E un tel mai demn de un om care se vrea important pentru tara. Sa se gandeasca in fiecare zi ca, prin ceea ce face acolo, in functia lui inalta, ar putea binemerita intr-o zi de la patrie o statuie proprie, intr-un parc din orasul natal (poate chiar in Bucuresti!), care sa dovedeasca peste ani ca a fost un om autentic, nu un paduche uitat a doua zi dupa ce l-au dus la groapa.
Si m-am gandit: din perspectiva asta, ce om politic roman din ultimul sfert de secol ar fi demn de o statuie? Am inceput sa prefir prin minte nume de politicieni autohtoni, convins ca voi gasi macar cinci-zece astfel de personalitati ce ne-au modelat Romania postcomunista. Corneliu Coposu, desigur… desi el vine din alta lume, cu alta morala. Dar, evident, un nume cert: Corneliu Coposu. Ar mai fi, tot din „garda veche“, Constantin (Ticu) Dumitrescu, indarjitul luptator pentru legea lustratiei. Deci: unu, Coposu, doi, Ticu Dumitrescu. Si trei…
La „trei“ m-am blocat. Banuiesc ca unii (multi) ar zice azi „Ion Iliescu“. Poate – in caz ca socialistii de azi, democratici sau nu, vor ramane la putere si vor impune directia de evolutie a tarii inca vreo cateva decenii. Altfel, parintele mineriadelor si declansatorul migratiei tinerilor in Occident cu greu va putea fi facut statuie de generatiile viitoare, care nu par sa-l iubeasca atat de inflacarat cum o faceau muncitorii din anii 1990. Si-atunci? Altcineva? M-am gandit la Emil Constantinescu si am pufnit in ras. Mai departe…
Mugur Isarescu, guvernatorul BNR? Poate. Numai ca el nu e om politic si, pentru numele Domnului, sper nici sa nu devina! Adrian Nastase, fost „patru case“? Si-a ratat sansa. Victor Ponta? In ce postura: cu doua carti in mana, una pe care scrie „Copy“ si alta pe care scrie „Paste“? Poate Varujan Vosganian? Ca scriitor, poate; ca om politic, niciodata. De alte personaje din liga a treia, a patra, cum sunt Crin Antonescu, Liviu Dragnea, Petre Roman, C. Popescu-Tariceanu etc. nici nu mai vorbim. Toti si-au avut sansa lor, mai ales intr-o lume politica mediocra cum e cea din Romania, unde e de-ajuns sa fii chior politic ca sa ajungi, peste ani, statuie. Toti si-au ratat-o, chiar daca unii or s-o mai aiba (si-or sa mai rateze) si in viitor. Toti au avut si au o viziune politica de gasca la pascut, de la un fir de iarba la altul, fara nici un fel de perspectiva dincolo de ciugulitul de peste zi.
Greu gasesti in politica romaneasca oameni demni de statuie, adica „statuabili“ („statuificabili“?). O vreme m-am oprit cu gandul la Emil Boc, care probabil ca va avea parte macar de un bust local, in Cluj. Dar nu mai mult. Daca e sa mai adaug totusi un nume pe lista, cu riscurile de rigoare, imi vine sa il adaug, ca rezerva, pe Traian Basescu, cel mai imprevizibil Mitica politic al nostru. Acum vreo cinci-sase ani parea sa aiba totul, acum vreo doi ani parea sa nu mai aiba nimic, iar azi nu mai stie nimeni clar ce are. Are insa in mod cert ceva ce le lipseste celorlalti: acea viziune egoista de anvergura, care il imboldeste sa faca ceva memorabil, sa lase o urma – dincolo de micile si nu tocmai moralele aranjamente personale. A mizat pe condamnarea comunismului, pe reforma justitiei, iar acum mizeaza pe unirea Romaniei cu Moldova. Teme mari, proiecte cu anvergura, de durata si cu efecte coagulante, ce inculca un scop cu care se pot identifica toti cetatenii tarii. Dincolo de pacatele omenesti ale fiecaruia, asta face un om politic statuabil. Mare.
Dar mai discutam peste cativa ani. Deocamdata ramanem la unu-doi: Corneliu Coposu, Ticu Dumitrescu. Garda veche. Alta lume.
Galerie foto
