Cam la fel se petrece si in lumea rock, atunci cand starurile se distreaza muzical, iar muritorii primesc roadele distractiei ca pe-un dar, nu ca pe-un „produs“ ce trebuie promovat, vandut, urcat in topuri, eventual rasplatit cu discuri de aur sau platina. Si ce bine ar fi ca primii sa spuna fara jena ca se distreaza, nu ca salveaza omenirea, si mai ales ca nu fac asta pentru fanii lor! Nu sunt singurul tip din lume pe care il apuca lehamitea cand aude vreun pop-rocker spunand ca-si da silinta pentru fani, nu pentru bani, si oricat de bine ar suna muzica, o rejecteaza fara sa regrete cheltuiala. Sigur, de ascultat aleg mai degraba nume cunoscute decat „sange proaspat“; dar daca tot procedez asa, macar ma straduiesc sa nu gresesc, optand pentru cineva onest, nu pentru farsori. Cum acestia predomina, iar eu nu-s adeptul lui Saint-Just, evident ca ma las pacalit, uneori chiar in cunostinta de cauza.
Santana nu este un impostor. Ba dimpotriva, poate reclama statut de zeitate in spatiul latino-american. O sa-l obtina peste un veac de celebritate, nu degeaba iconografia discurilor sale utilizeaza elementele artei sacre de pe continentul magic. Albumul recent – Corazon, 2014, RCA/Sony – include mai multe piese (numarul difera de la un format la altul) si repeta reteta multipremiatului Supernatural, de-acum 15 ani, avand acelasi producator. Chitara e, n-ai ce zice, stralucitoare, dar nu aduce nimic nou. Invitatii fiecarei piese, de la Gloria Estefan la omniprezentul Pitbull, vin cu necesara diversitate, ca sa tina interesul treaz. Si, indiscutabil, reuseste, daca iti place genul.
Brian Eno este alt – era sa scriu zeu, dar sunt convins ca, oricat de mare i-ar fi egoul, ar bufni in ras citind cuvantul. Inventiv in domeniul sonor poate mai mult decat orice alt muzician al ultimei jumatati de secol, Eno a avut forta necesara sa exploreze cai necunoscute, de avangarda, abandonand pe cele care i-ar fi garantat un succes eclatant si efemer. Pilduitor pentru artist este episodul Roxy Music. Fara a minimaliza disputele dintre Eno si Bryan Ferry, trebuie apreciat curajul de-a lasa un grup foarte aclamat si cu perspectiva, pentru dezvoltarea unor proiecte personale, cu priza limitata la un public tot mai neatent la creativitate. Brian Eno are talentul de a transforma aproape tot ce atinge si canta in ceva despre care se poate spune orice, mai putin ca nu are clasa. Afirmatia nu echivaleaza cu „are succes“, sintagma ce guverneaza lumea showbiz, si care nu-i este straina nici lui Eno. Dar daca talentatul compozitor ar fi urmarit doar „succesul“, probabil ca n-ar fi lasat pe altii sa culeaga roadele (si ale muncii sale), extenuand o reteta sau alta, de la glam-rock la electronic, ambiental, indie, experimental sau cum s-o mai fi numind genul la care si-a adus contributia definitorie.
Brian Eno s-a jucat pe ultimul album, Someday World, 2014, editat ca si precedentele trei, la casa de discuri Warp. Aici, il are ca invitat cu drepturi egale, discul purtand numele amandurora, pe vocalistul trupei Underworld, Karl Hyde. Alti muzicieni prieteni, mai vechi sau mai noi, ajuta la conturarea unuia dintre cele mai frumoase – muzical vorbind – discuri ascultate de mine in ultima vreme. Lejer, fara pretentii, dar si fara economie de nuante stilistice si influente diverse, Eno imbraca versurile lui Hyde in draperii amplu texturate armonic, ritmate intens ca piesele tobosarilor africani si colorate din synthetizator ca pe vremea cand, la inceputul carierei solo, elegantul englez isi desena lumea viitorului…