De mult nu am mai simtit o asemenea bucurie, incitare si satisfactie citind o carte „muzicala“ – specie dispretuita pe nedrept de editurile din Romania – ca in cazul celei semnate de Jonathan Cott, publicata anul trecut de Oxford University Press, Dinner with Lenny, cu subtitlul, in traducere, Ultimul interviu amplu cu Leonard Bernstein*. Jonathan Cott nu imi era un personaj necunoscut si, cu ani in urma, am fost la fel de entuziast dupa ce i-am citit Conversatiile cu Glenn Gould (un lung interviu datand din 1974, republicat de University of Chicago Press in 2005)…
Interviul, angajat tot pentru revista „Rolling Stone“ si care urma sa coincida cu aniversarea de 70 de ani a dirijorului, s-a materializat, dupa un an de negocieri, la 20 noiembrie 1989, printr-o lunga, spumoasa si instructiva pentru cititor, discutie la o cina, pe care Lenny Bernstein i-a oferit-o lui Jonathan Cott in casa lui din Fairfield, Connecticut. Ceea ce era presupus sa fie un interviu, s-a transformat, ca si in cazul lui Gould, intr-un incitant schimb de idei intre doi intelectuali pasionati de istorie, muzica si arta.
Iar inceputul discutiei a fost precedat de un avertisment amuzant al lui Bernstein: „Nu am orchestre favorite, compozitori favoriti, simfonii favorite, feluri de mancare favorite, pozitii favorite de sex. Asa ca sa nu-mi pui aceste intrebari «favorite» de ziarist“.
Intrebarile efective au fost, de altfel, putine, discutia curgand asemenea unei fugi muzicale de la un subiect la altul, greu de rezumat aici. Amuzant este faptul ca Lenny revenea la un moment dat la avertismentul amintit, pentru a preciza: „Ti-am spus cand ai venit ca nu am orchestre favorite. Exista insa ceva, o traditie specifica a unei orchestre si un anumit «sunet» identificabil, rezultand din instrumentele pe care muzicienii le-au mostenit de la stra-strabunicii lor, ca la Viena… si exista o diferenta intre fagotul si trompeta franceza si germana. Dar, chiar luand toate acestea in considerare, fiecare orchestra poate si ar trebui sa fie facuta sa sune asa cum compozitorul o facea sa cante – Haydn in stilul lui Haydn, Ravel in cel a lui Ravel, Mahler in stilul lui Mahler… si nu ca un sunet «Philhadelphia» sau «Filarmonica din Berlin». Sunt impotriva «sunetului»“, spunea Bernstein, cu o referinta la Eugen Ormandy. Acesta spunea odinioara ca nu exista un „sunet Philhadelphia“, ci un „sunet Ormandy“, ca el poate face orice orchestra sa sune cum suna cea din Philhadelphia. „Si probabil ca putea – spune Bernstein –, dar la ce bun?“
In cazul lui Ormandy si al Filarmonicii sale era vorba – ii atragea atentia Cott – de un presupus „sunet de catifea al corzilor“, iar Bernstein puncta: „Uneori vrei, intr-adevar, ca ele sa sune exact asemenea catifelei – sa spunem in Brahms sau Scriabin. Dar cine ar vrea asa ceva in Haydn, in Missa in si minor de Bach sau in scherzo-ul unei simfonii de Mahler?“.
De ce a ales trei mari orchestre diferite pentru ultima sa integrala Mahler? „Pentru ca – raspundea Lenny – cele trei [Filarmonica din New York, cea din Viena si Concertgebouw din Amsterdam] au fost cele conduse de Mahler insusi in timpul vietii pentru a interpreta simfoniile sale. Si ele nu suna identic in nici un caz, dar suna toate asa cum Mahler [o dorea] – plang si musca, mangaie si se roaga.“
„S-a spus adesea ca sunt un exhibitionist pe podium, dar tot ce fac este indreptat spre orchestra – ceea ce publicul vede din perspectiva lui este problema sa… Nu-mi planific vreun gest, nu am repetat niciodata in fata unei oglinzi.“
Remarcabila este si discutia despre „imprumuturile“ in muzica: „As putea parcurge cu tine Sarbatoarea primaverii a lui Stravinski si sa-ti indic ceea ce vine din Mussorgski si Ravel – pasaje, nota cu nota, din Ravel…! Am putea parcurge Beethoven in momentele sale cele mai revolutionare, bara cu bara, si sa-ti arat derivatiile din Haendel si Haydn si Mozart“. Intrebat ce ar spune despre Carl Orff, Bernstein raspundea: „Orff a luat nou-zecimi din stil de la Stravinski, din Les Noces, iar zecimea cealalta din horele israeliene. Si Orff a fost un atat de mare nazist! Bineinteles, israelienii «au furat» de la romani. Deci? [Carmina burana] este Stravinski plus horele evreiesti din Romania. Fiindca un compozitor este suma totala a experientei sale de ascultare… plus vocea si samanta ce ii apartin numai lui… Si acestea sunt lucrurile ce il fac instantaneu identificabil pentru ascultatorii cu urechi sensibile“.
Vreti sa aflati mai mult despre Bernstein, spusele sale mai mult sau mai putin provocatoare, credinta sa in puterea si necesitatea invatamantului muzical pentru tineret, legendele pe care le deconstruieste, cum este, de exemplu, celebra sa asa-zisa confruntare pe podium cu Glenn Gould in concertul de pian de Brahms? Procurati-va sau convingeti un editor roman sa publice aceasta miraculoasa si iconoclasta discutie intre Lenny si interlocutorul sau…
*Jonathan Cott, Dinner with Lenny. The Last Long Interview with Leonard Bernstein. Oxford University Press, Oxford New York, 2013. 183 p. + photos.