„Am inteles“ nu-i chiar exact: e vorba mai degraba de ceea ce am simtit, de nenumarate ori, pe parcursul lecturii. Credeam ca nu mai este posibila desfacerea unui cititor naiv de lectorul obligatiilor profesionale; ma despartisem, doar, de atata vreme de acel ego care citea din placerea identificarii si plonja nesupravegheat in materia fierbinte a unei carti. Dar, iata, Noapte buna, copii!, in timp ce spunea adio unei varste, mi-o reamintea: si inca atat de intens incat, desi lumea romanului e una preponderent banateneasca, recunosteam Militarii si Bucurestii copilariei la tot pasul.
La ceva timp dupa lectura cartii, i-am intalnit pe Radu Pavel Gheo si Alina Radu la Timisoara; si, din vorba-n vorba, din amintire in amintire, am realizat ca impresia de lectura se verifica intru totul. Atunci, am devenit un detector si un detectiv generationist: nu cumva, mi-am spus, intalnirea in trecut cu un om cu care abia acum stai la taclale poate fi reiterata? Ce-ar fi sa largesc, sa largim cercul, recunoscand aici, acolo, dincolo, dincoace, tipi din generatia noastra?
Daca-s scriitori, cu atat mai bine. Totul e sa fie peste medie, ca sa nu ne traga generatia-n jos: sa n-o faca de rasul promotiilor ulterioare. Fiindca generatiile precedente oricum ne considera pe toti, in devalmasie, niste tineri fara respect, domnule, pentru valori si fara repere, domnisoara, in lumea haotica de azi. In cautare de tovarasi de generatie, m-am dus la Iasi, unde erau cine altcineva decat Dan Lungu si Lucian Dan Teodorovici. Gheo si Lungu sunt nascuti in 1969, eu in ‘’74, Teodorovici, in ’75. Dar pana unde merge cursorul generationist? Care e limita de sus si care, cea de jos?
Sunt date, cred, amandoua de (pseudo)Revolutia din decembrie 1989. Nu conteaza ca Revolutia „a fost sau n-a fost“. Esential e ca, in urma ei, orice ar zice cine ar zice, lumea romaneasca s-a schimbat profund. Or, esentiala e chiar varsta la care a fost inregistrata, de fiecare, aceasta schimbare. Nu e totuna sa intri intr-o lume a libertatii la douazeci de ani, la treizeci ori la zece. In primul caz, esti inca la intaia tinerete, cu toate optiunile ei. In al doilea, esti format in regimul socialismului real, chiar daca ai fost, ca artist, evazionist in raport cu el (generatia lui Cartarescu avea peste 30 de ani in decembrie ’89). In al treilea, esti prea mic pentru a intelege epoca in care traiesti, ultimii si cei mai mizerabili ani ceausisti. Esti deja, cu arme si bagaje existentiale, al epocii urmatoare.
Dar noi, cei nascuti intre 1968 si 1977, „decretei“ sau copii doriti, facem parte din aceeasi generatie si avem aceleasi amintiri. Suntem multi (Decretul 770/ 1966…) si, cum spune reclama, bine organizati. Se fac filme cu noi; se scriu carti. Tot noi le regizam; iarasi, noi le scriem. Ce avem in urma, ce formeaza liantul acestei generatii?
Blocurile care se tot construiau si pe ale caror santiere faceam atatea explorari; tevile cu cornete si cornetele cu ace; of course, cheia de gat; fotbalul pe strada si fotbalul cu nasturi; cravata rosie mototolita si bagata-n buzunar cand ieseam pe poarta scolii; taberele in care plecam cu clasa, spre incantarea parintilor pe care scadea presiunea; jocurile de seara, cand se intrerupea curentul; dardaitul in apartamente si garsoniere; cozile monstruoase la care stateam cu orele; casa de comenzi „Mercur“; ratiile la ulei, zahar, finally la parizer; sampanie Zarea la 60 de lei plus 3 lei sticla si rafturi-rafturi de creveti vietnamezi; Incredibil, dar adevarat oferita sambata de Tudor Vornicu pana s-a terminat si chestia asta atat de misto; desene animate comprimate pana la cateva minute pe saptamana; Dallas si intreaga mitologie creata in jurul lui Bobby si J.R., Pamela si Sue Ellen; bomboanele cubaneze, surprizele cu fotbalisti de la cate un Campionat European sau Mondial pe care tot la bulgari (Gheo, la sarbi) le vedeam; bancurile in suita; oracolele cu „libertati“ inimaginabile; groaza urbana de Rapitorii de copii care ne extirpa si ne vand organele; frica de militieni si de treapta I; vorbitul cu fereala, cand ni s-a spus, in familie, ce-i un securist; si totusi, si totusi, dragostea atat de sincera si de pura pentru tovarasa (e drept, invatatoarea mea era tanara si frumoasa, iar nu cine stie ce acritura de care au avut parte altii); si inca, si inca, acel American Dream transformat de Gheo in pivot al romanului sau, si care ne intra, de pe casete video, prin toti porii. Madonna tanara si exploziva; Michael (o, Michael!) dinaintea operatiilor estetice; Gorby, Cernobal, Steaua cu cele patru penaltiuri aparate de Duckadam; si inainte, Dinamo rasturnand scorul cu Hamburg, si inainte, Craiova lovind bara in semifinala cu Benfica; si peste toate astea, Topescu pedepsit de Nea Nicu si Balaci nelasat sa joace Afara.
Trecutul generatiei noastre, stocul inepuizabil de amintiri comune. Dar viitorul?