Artistul adevarat se naste inzestrat cu capacitatea de a realiza tot ce am insirat eu aici, ba chiar mai mult. De aceea, uneori, un spectacol prezentat de detinuti sau academicieni poate sa te solicite emotional mai mult decat unul cu actori consacrati. Risc facand aceasta afirmatie. Nu pledez pentru diletanti. Dar artistul amator, chiar cand scapa un falset, te misca prin spontaneitatea, prin inventivitatea si prin imensul atu de a fi ferit de rutina si de dependenta fata de modelele care aplatizeaza si imbraca totul in uniforma. In Elvetia e foarte raspandit genul acesta. Scriitoarea Aglaja Veterany a fondat doua asemenea trupe in care a jucat.
Dar iata-ne in Bucuresti. O seara primavaratica de sfarsit de martie, la Sala Dalles, intrare libera la Beckett. Toate locurile sunt ocupate de suflarea germana care a ramas, greu de inteles, sa aspire pana la capat aerul ultrapoluat de toxinele letale ale Capitalei dambovitene (trebuie sa atrag atentia cand sunt ironica, altfel se intelege pe dos!). Fireste, nu putea sa lipseasca presa, in frunte cu Rohtraut Wittstock, sefa Sectiei de cultura de la „ADZ“, principalul ziar german din Romania, sau Anca Duliu, directoarea Casei de Cultura „Schiller“. M-a mirat absenta celor de la Goethe-Institut, in schimb m-am bucurat sa intalnesc cativa traducatori de frunte din literatura germana, ii amintesc aici pe Alexandru Sahighian, traducatorul „en titre“ al Hertei Müller, si pe Horatiu Decuble, probabil multe cadre universitare de la germanistica si, normal, in spatele salii, ca pe vremea lui Victor Hugo, studentii la galerie! Titlul spectacolului foarte promitator: Tägliche Tage (Zile zilnice), adaptare dupa cunoscuta piesa a lui Samuel Beckett Frumoasele zile. Adaptarea, regia, scenografia, interpretarea, coregrafia apartinand exclusiv celor doi artisti de exceptie din Brasov, Carmen Elisabeth Puchianu si Robert Gabriel Elekes, amandoi universitari, amandoi principalii interpreti ai ansamblului de teatru studentesc Die Gruppe (Grupul), fondat de Carmen Elisabeth Puchianu, care s-a impus in tara cu spectacole dupa Kleist, Dürrenmatt, Beckett, Kafka, Büchner. Robert Gabriel Elekes fondeaza, la randul sau, propria lui grupa de teatru in limba engleza, The Sound and the Fury (Zgomotul si furia). Acum au format un cuplu scenic, Duo Bastet, care a debutat cu spectacolul Tägliche Tage, avand deja alte proiecte promitatoare in pregatire. Duo Bastet a intrat deja cu dreptul si in Europa, bucurandu-se de succes in Ungaria, Slovenia si Austria.
Doi oameni care parca nu apartin lumii noastre
Lumina se estompeaza in sala. Ultimii veniti si-au gasit locurile. O muzica in surdina iese parca din peretele stang al scenei. In dreapta, o ridicatura de pamant. O movila? Musuroiul unei cartite gigantice? Un mormant proaspat? Din craterul acestui con straniu iese jumatatea de sus a unui trup de femeie intr-un furou negru. Femeia e culcata cu fata-n jos pe marginea acelei configuratii tombale. Muzica incepe sa se filtreze cum se filtreaza intunericul noptii si bratele trupului adormit incep sa se miste incet ca pseudopodele unei meduze. Creatura aceea vie se ridica incet, se intinde, casca, fata i se lumineaza si spune: „Welch ein himmlischer Tag! Welch eine himmlische Sonne!“ („Ce zi divina! Ce soare divin!“). De la prima replica ironia e pedala principala pe care se apasa. Ironizarea singuratatii, a imbatranirii, a agatarii disperate de timpul pierdut… Ironia pierderii ireversibile pe care o mai vrei reversibila naste in interpretarea lui Carmen Elisabeth Puchianu atata tragism si atata ridicol, incat spectatorul simte cum i se suie pe gat si plansul, si rasul in acelasi timp. Fireste urmeaza, intocmai ca la Beckett, micile cochetarii si fleacuri diurne, nelipsite din trusa de toaleta a unei femei. Dar de data asta e vorba de un sac din care ies pasta si peria de dinti, fireste oglinda, o jucarie care danseaza, rujul de buze… dar ceea ce nu aparea in viziunea lui Beckett sunt niste maini si niste picioare care ies disparat din partea de jos a acelei ridicaturi de pamant, unde se afla si jumatatea de jos a trupului de femeie ascuns. Extrem de sugestiva imaginea. O femeie singura si trecuta se mai afla in lume, adica in afara ei, doar cu partea de sus a trupului. Partea de jos, partea cea definitiv parasita, se afla ingropata, nemaivazuta de nimeni, acolo, unde sunt si membrele barbatului care nu se mai arata decat pe parti de trup, scoase din memorie la suprafata, cum scoate apa resturi de cadavre… monologul se amplifica, amintirile capata miscare, talcuri aparent absurde, fiecare pierdere e incarcata de bucurie, fiindca mai aveai ce pierde si mereu strigatul femeii Winnie care-l cheama pe barbatul Willie – cele doua nume pe care nu le poti distinge din trupul lor sonor comun. Si pana la urma barbatul se-arata ca o fantosa, fura sacul cu nimicurile amintirilor si-l arunca ca pe un gunoi. In stanga scenei e o cabina cu peretii din folii de plastic transparent. Cum spuneam, barbatul Willie a iesit din movila aceea asimetrica si paseste intr-un fel de balet mecanic, ridicandu-si genunchii anchilozati cu mainile, spre acea cabina. Intra si se asaza pe un scaun de WC si citeste, probabil, o gazeta. Toate aceste miscari mimate – doar Winnie vorbeste in tot acest timp, Willie e mut – se disting prin folia transparenta de plastic. Uneori dialogul se rupe, reducandu-se doar la intrebari caracteristice limbii germane puse de Winnie, iar Willie raspunde dezarticulat, doar printr-un sunet la care se rade copios. Winnie intreaba: „was? wen?“ („ce care? pe cine?“), acuzativul asta repetat vrea sa distinga ce-ul obiectului de cine-le subiectului… si raspunsul lui Willie de pe WC suna onomatopeic apasat „en“ in replica la „wen“, sugerand icnitul scos de unul care se screme. Nu pot sa nu remarc mici detalii de regie si scenografie. Putin mai in spate e un fel de chiosc, construit din scanduri incrucisate, in interiorul caruia atarna fasii colorate, incurcate intre ele, in care e prins Willie la un moment dat ca in plasa unui paianjen. Un amanunt derutant, dar in acelasi timp nascand profunde reflectii. Acelasi Willie apare cel mai adesea intr-un lintoliu alb, sugerand o fantoma din care iese uneori complet nud, tanar si frumos ca o plasmuire si, din nou, publicul e atras in cursa – el e mort in amintirea ei sau reinvie, de fiecare data, cand amintirea ei il cheama inapoi cu mainile, cu buzele, cu tot trupul. Aceste invieri secventiale, cand fantosa iese din ceata care o invaluie, dau la iveala un ras aproape sardonic, e rasul mortului, bucuria invingatoare a mortii asupra viului care, de fapt, nici nu mai traieste decat in memorie sau in inchipuire, ceea ce e acelasi lucru. Finalul e cel cunoscut: Willie ajunge sus, sugerand o acuplare cu Winnie. Ii lipeste gura, parca exasperat de discursul ei, cu scotch. Acea movila ciudata de pamant o absoarbe; de data asta e ea intr-un lintoliu, data afara prin iesirea de jos ca printr-un proces de dejectie. Willie scoate un strigat de izbanda: e ca un erou wagnerian! Excelent realizat de Robert Gabriel Elekes scurtul moment al victoriei, dupa care recade si el in pozitia initiala a somnului lui Winnie din prima scena. E clar ca ciclul se reia, sfarsitul devenind inceput si invers. Spectatorul stie precis ca urmatoarea replica nu poate fi decat: „Ce dimineata divina! Ce soare divin!“, de data asta rostita de Willie.
Merg rar la teatru. Ultimele spectacole vazute s-au bucurat de regizori prestigiosi: Beatrice Rancea, Dragos Galgotiu, Radu Afrim s.a. Imi pare rau, de la niciunul nu am plecat atat de plina de intrebari, de sugestii. Interventiile proprii in textul propus abunda in insertii minimaliste alternand cu accente apasat expresioniste ca si cand ai asista la un dialog si mai interesant intre doua lumi, intre doua varste, intre doua sensibilitati. As spune maret, sfasietor, irepetabil. Acest Duo Bastet si proiectele lui ma fac sa vreau sa mai traiesc. Si cand te gandesti ca ei sunt de fapt universitari, am spus-o si la inceput, si scriitori remarcabili. Carmen Elisabeth Puchianu a publicat 7 carti de poezie si proza, iar Robert Gabriel Elekes debuteaza anul acesta cu un volum de poezie la Editura Tracus Arte – Brasov. Doi oameni care parca nu apartin lumii noastre – fac parte dintre acei tineri minunati cu masinile lor zburatoare!
FOTO: Christian Binder