Este greu sa arati cu degetul care dintre cele patru povestiri ce alcatuiesc Sindromul Robinson ar putea fi cea favorita. Fiecare place pentru un motiv anume, iar toate impreuna plac pentru gradul ridicat de elaborare intr-un perimetru mic si in special pentru joaca de-a v-ati ascunselea cu cititorul. Trecut de faza exprimentelor, Radu Mares pare a scrie cu program. E genul de scriitor care si-a definit stilul, detine controlul naratiunii si are desaga plina cu povesti. Sunt multe si interesante, asa ca nu pierde vremea lungindu-le pentru a obtine un roman. A demonstrat deja ceea ce avea de demonstrat in directia asta. Curiosii se pot edifica citind Deplasarea spre rosu. Asadar, ce altceva ii mai ramane de facut decat sa nu tina in sine povestile pe care le are?
Musafir la marginea realitatii
Plecand de la pretextul evadarii din cotidian, „O bataie in usa“ te plimba atent pe la granita aproape-incredibilului. Suma locurilor si a intamplarilor ce pot fi considerate rare nu este deloc neglijabila. De aici si caracterul exceptional al celor traite de personajul principal, care are meritul de a nu se evidentia prin ceva foarte special. De fapt, mint. Special la el este faptul ca printr-un joc al hazardului a aterizat (ma rog, a acostat) la locul potrivit si in momentul potrivit pentru a se intalni cu doua femei iesite din comun, in compania carora traieste situatii, cum altfel?, iesite din comun, dar, asta intelegem, nu chiar imposibile. Concentrate pe parcursul a doar cateva zile, situatiile se succed nu foarte alert, tensiunea creste atent controlata, iar curiozitatea cititorului este stimulata permanent. Si cand, in fine, crezi ca te-ai edificat, constati cat de grava ti-a fost eroarea.
Revenirea dupa un an pe insula scurtei si tulburatoarei vacante atata curiozitatea inca si mai mult. Iar finalul, veti vedea, este de-a dreptul exploziv. Dar asta nu inseamna nici pe departe ca toate cele intamplate sunt explicate de-a fir a par. La fel ca in viata, sunt lucruri care trebuie sa ramana nelamurite. Este suficient sa te bucuri, daca ti-au placut, sa nu pui intrebari si sa mergi mai departe.
Nici o recluziune nu-i perfecta
Cea de-a doua povestire si cea mai consistenta, „Sindromul Robinson“, face si ea uz de fuga de lume. Dar acesta e un detaliu de care nu te prinzi imediat. Intelegi din prima ca este vorba despre un jurnal si apoi iti dai seama ca este unul de scriitor. Ceva mai greu este sa definesti si sa pui la locul lor starile onirice, zvacnirile memoriei si, nu in ultima instanta, zbaterile imaginatiei creatoare. Cu vremea, cu paginile citite adica, ai crede ca observatia asta e valabila doar pentru inceput, insa lucrurile nu stau chiar asa.
Scriitor versat, Radu Mares stie sa te tina in priza, te lasa doar cat sa te odihnesti si iti ofera indicii pe care trebuie sa le urmaresti cu atentie pentru a obtine satisfactia de a intelege cum curge povestea. Uneori, in jocul acesta al relatiei dintre cititor si scriitor, apare sentimentul ca, gata, i-ai descifrat tehnica si dai sa te relaxezi, mai ales ca sunt puse pe tapet inclusiv probleme de mare actualitate, nu doar zbateri scriitoricesti. Vandute inteligent, acestea din urma nu reprezinta miza povestirii, desi este fascinanta postura de a vedea un scriitor cum scrie, explicand totodata actul scrierii.
Dar, pam-pam!, neanuntata, insa cumva asteptata, vine surpriza. Si cand sa spui ca ai inteles despre ce este vorba in propozitie, convins fiind ca surpriza in discutie era elementul necesar naratiunii pentru a nu lancezi, iti dai seama ca, de fapt, la mijloc este ceva si mai si! Cum te tine cu sufletul la gura numai cine a citit poate spune. Sa mai punem la socoteala si faptul ca suspansul de-a dreptul regizoral este completat de un exotism – iaca oximoronul! – neaos.
Mai multe nu cred ca se pot „povesti“ fara a strica placerea lecturii. Ar mai fi poate de zis ca „Sindromul Robinson“ nu este intamplator povestirea care da titlul volumului, dar nu as paria ca spatiul pe care il ocupa in economia acestuia a fost criteriul definitoriu.
Ce se intampla cu vechile prietenii si viata cea veche
De nici 20 de pagini, „Antimetafizica“ este o proba de proza scurta. Scurta, dar densa, se cuvine a adauga. Sunt doar doua personaje, doi barbati peste care, vorba poetului, trecut-au anii. Nu se intampla foarte multe lucruri, majoritatea fiind rememorate sau urmand sa aiba loc. Povestirea este oarecum statica si se rezuma la intalnirea dintre doi prieteni, bine mobilati intelectual, insa fara absolut nici un fel de mofturi, la un ceai. Discutia lor? Ei bine, aceasta este centrata aparent pe carti si pe moarte, acest ultim subiect fiind abordat cu accentul pe executiile condamnatilor la moarte. La final ne putem intreba despre ce fel de moarte vorbim de fapt, desi avem parte de – tineti-va bine! – extrase generoase dintr-un manual de utilizare a unui dispozitiv complex destinat iesirii din viata a celor gasiti de justitie prea… incompatibili cu societatea.
Nu, nu trebuie dramatizat. Mai degraba se cuvine a citi printre randuri ca o schimbare de dragul unui „mai bine“ poate echivala cu o condamnare, poate chiar cu un fel de executie. Si totul se intampla cu cele mai bune intentii.
Despre arhitectura destinelor
Probabil ca ati mai vazut asa ceva: proza cu si despre vremurile premergatoare evenimentelor din Romania anului 1989. Ceea ce insa nu cred ca ati mai vazut este o incursiune in viata copiilor de nomenclaturisti in ultimii ani ai totalitarismului de la noi. Perspectiva este cu atat mai ispititoare cu cat subiectii alesi sunt un barbat cu niste probleme si o femeie cu un alt fel de probleme. De retinut ca ei sunt extrem de diferiti de imaginea pe care o avem in mod obisnuit atunci cand ne gandim la… beizadele.
In ultima instanta, povestirea „Linii si cercuri“ pare a nu vrea sa comunice altceva decat ca a te naste intr-o familie privilegiata nu inseamna neaparat o conditie necesara si suficienta pentru a avea o viata cu adevarat implinita. Absenta privatiunilor si accesul facil la avantaje la care altii pot doar sa viseze reprezinta categoric un mare bonus din partea destinului, dar nu si garantia absoluta a fericirii. Iar lucrul acesta, culmea, nu se intampla nici macar atunci cand se nimereste ca odraslele favorizate sa fie si frumoase, si inteligente.
Totusi, nu este cazul sa ne imaginam o povestire simpla si cu morala ieftina. Nu, lucrurile sunt ceva mai complicate si mai elaborate. Constructia, complexa si provocatoare in acelasi timp, implica o expunere treptata a contextului prin dezvaluirea unor detalii ce tin aparent de planul secund, dar care permit in final reconstituirea unui puzzle ce recompune tabloul unor framantari, iubiri, secrete si tragedii personale. In fond, avem o pledoarie in favoarea tezei ca fericirea, orice va fi insemnand, este ceva extrem de greu de obtinut si foarte fragil, chiar si atunci cand descinzi dintr-o familie aflata in interiorul cercului puterii.
Radu Mares, Sindromul Robinson, colectia „Fiction Ltd“, Editura Polirom, 2014