– Fragment –
Dupa calatoria de la Roma era absurd sa mai pastrez programul de bolnav, acasa, chiar daca nu eram refacuta. In iunie, m-am intors in redactie.
Fara schimbarile din decembrie 1989, la fel ca multi altii, n-as fi stiut ca exista ani romantici. Ei se incheie de obicei atunci cand intervin profesionalizarea, intrarea responsabila intr-un job, intr-o familie, pragmatismul etc.
Pentru mine, ei se vor termina, pe neasteptate, in septembrie 1991, cand voi prelua conducerea revistei 22 si prioritatea mea va fi mentinerea, deloc usoara, a ei. Stateam multe ore in redactie, si dupa-masa, pe la ora 5, aveam senzatia ca mi se impaienjeneste creierul si incepeau durerile intense de cap. Cred ca se datorau si fumatului de-a dreptul „salbatic“ al colegilor mei. Renuntasem la fumat de vreo sapte ani, dar am fost, in continuare, un fumator pasiv. Nimeni nu se gandea, aprinzandu-si tigara, ca eram convalescenta. Nimeni, nici macar eu. Nu eram in stare „sa-mi apar drepturile“, eram total needucata si la acest capitol, un adevarat om din comunism. Cand un coleg, nefumator, mi-a propus sa interzic fumatul in birouri, i-am raspuns de sus, cu o aroganta cat se poate de prosteasca: „Dar bine, asta este o redactie, nu o biserica!“.
Munceam istovitor de mult, imi faceam „o calificare la locul de munca“, si ca jurnalist, si ca manager cultural, iar mintea imi era ocupata de calcule de bani pentru tipografie si salarii si de actualitatea politica, mereu fierbinte. Pentru prima oara aveam un job care ma pasiona.
Voi fi un „soldat al cauzei“ (intrarea Romaniei in NATO si UE) pana in 2000. In ciuda modului dezagreabil in care s-a efectuat, plecarea mea de la revista, in 2005, va veni la timp si va fi salutara. Nu mai aveam o cauza si nu mai impartaseam optiunile colegilor mei: nici macar nu le voi intelege. Voi mai ramane insa inca sapte ani un membru pur formal al GDS, nevrand sa ma despart de ultimul meu proiect, Bucurestiul Cultural. Vroiam sa dau cititorilor, care imi devenisera apropiati, sansa sa vada noutatile din literatura, noua generatie de scriitori si critici. Dupa atatia ani de colaborare, eram legata si de ultima mea echipa de lucru.
Nu ma asteptasem ca acel vicepresedinte al Aliantei Civice, tovarasul meu de calatorie la Cluj si la Sighet, cu care ma imprietenisem din cauza accidentului in Maramures, sa fie cel care va reusi, alaturi de partidele din CDR, mult dorita alternanta la guvernare. Inainte ca rolul de presedinte al statului sa i se lipeasca de piele, Emil Constantinescu parea un om prietenos si indatoritor. Sunt inclinata sa cred ca asa si era. Dar presiunile locului mult prea inalt in care s-a aflat ulterior, modul in care, prin antrenament, si-a creat o alta identitate – poate si atacurile de presa, inevitabile cand ocupi o asemenea functie – si, mai ales, experienta celor patru ani de presedintie, intr-o perioada dificila, l-au schimbat pe tot restul vietii – spre binele sau spre raul lui, nu pot eu sa evaluez. N-am uitat momentul cand am aflat intentia lui de a candida. Eram la mine acasa, imi amintesc lumina calda care venea de afara, trebuie sa fi fost sfarsitul primaverii. „Oare cine va fi candidatul unic al Conventiei?“, l-am intrebat. Cand mi-a spus: „Eu!“, am ras, fara alt comentariu. Inclin sa cred ca s-a lasat treptat convins de sfatuitorii sai din prima perioada – Ana Blandiana, Romulus Rusan, Mihai Bacanu – ori de cea care ii va consilia si politica interna si cea externa – Zoe Petre.
La vremea aceea, liderul Conventiei, Corneliu Coposu, umbla, ca printul din poveste, cu pantoful Cenusaresei prin targ: destui dintre cei carora li se propusese sa-l infrunte pe Ion Iliescu in lupta pentru presedintia Romaniei refuzasera. Erau si unii care isi doreau, dar, la fel ca fetelor babei, pantoful parea sa nu li se potriveasca: pe Sergiu Cunescu, pe Ion Ratiu si pe Nicolae Manolescu printul Coposu nu-i agrea.
Degeaba se bucura Nicolae Manolescu de sustinerea pasionata a fidelilor din lumea culturala, inclusiv cea de la Paris (Mihnea Berindei, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca). Degeaba, vrand sa forteze mana lui Corneliu Coposu, isi anuntase, cu luni de zile inainte, intentia sa candideze.
Discursul radical al partidelor istorice, mai ales al PN? (memoria inchisorilor, solutia monarhica etc.), s-a confruntat cu discursul moderat, mai concesiv in raport cu FSN, al PAC. Manolescu isi recunoaste, in cartea amintita, o anume simpatie fata de Ion Iliescu, care a mers pana la a-i lua un interviu, mult criticat chiar de suporterii sai, dupa mineriada din 13-15 iunie.
Liderii partidelor istorice, stati in puscarii si marginalizati pana in 1990, nu cunosteau generatiile traite in comunism si, cu putine exceptii, nu si-au putut selecta oameni valorosi. In schimb, partidul condus de Manolescu (PAC) avea un staff si un electorat mai educate, recrutate din intelectualitatea crescuta in comunism. Totusi, cam putini specialisti si cam prea multi literati.
Candidatul Aliantei Civice, Emil Constantinescu, avea o platforma de popularitate inca si mai subtire decat Ion Ratiu si Sergiu Cunescu si mult mai mica decat cea a lui Nicolae Manolescu. Momentul acela, pragul verii 1992, era foarte tarziu pentru lansarea unui nume nou (alegerile urmau sa fie in noiembrie 1992).
Mare tensiune a fost in „zona noastra“ in vara lui 1992. Iata-ma si pe mine intrand in batalie. Editorialul intitulat „Aici nu este mana lui Magureanu“, publicat la inceputul lui iunie 1992, n-a fost inspirat de vreo strategie literara personala; niciodata n-am avut asa ceva. Manolescu nu mai avea rubrica de cronicar literar, iar eu nu ma mai gandeam deloc la literatura. N-am tinut cont nici de prietenia cu Emil Constantinescu, creata in timpul accidentului. Nici de faptul ca eram membra fondatoare a Aliantei Civice si o reala simpatizanta a asociatiei. Eram nelinistita ca „ai nostri“, prin mismasurile lor, puneau in pericol „cauza“:
„Atemporala in criza de timp in care a intrat Romania, Alianta Civica aduce o candidatura de ultima ora, o adevarata «lovitura de teatru» care pune un mare semn de intrebare asupra procedurilor democratice dinautrul ei. Desigur, o candidatura ca a lui Emil Constantinescu, rectorul Universitatii Bucuresti, ar fi fost poate de luat in seama mai devreme: la ora aceasta, desi pare o adevarata diversiune, e numai o frivolitate. Al carei pret nu-l va plati insa nici Alianta Civica, nici Conventia Democrata, ci intreaga tara.“
Ma revolta diletantismul „alor nostri“, care puneau orice insucces al lor pe seama manipularilor SRI, nou-infiintatul serviciu secret, condus de Virgil Magureanu:
„…Magureanu nu-i in stare sa regizeze atata impleticeala subtila cata se desfasoara in adunarile opozitiei. Nu Magureanu… le-a redactat textele cu leit-motivul «Noi nu vrem puterea»… Nu Magureanu ii impinge acum, in al 15-lea ceas, de la spate, pe fiecare dintre micii lideri bovarici ai opozitiei sa se arunce cu capul inainte in campania prezidentiala, fara sondaje prealabile, fara consultarea filialelor, ca niste ageamii ai inotului intr-un bazin de performanta“.
Asa s-a fisurat prietenia cu tovarasul meu de calatorie, Emil Constantinescu. Nu mult timp dupa articolul meu „Aici nu este mana lui Magureanu“, Emil Constantinescu, candidatul Aliantei Civice (care nu dorea puterea, dar isi trimitea reprezentantul in cel mai inalt post din stat), a primit investitura de candidat unic din partea opozitiei. Se stia influenta Anei Blandiana asupra lui Corneliu Coposu; probabil aveau in comun multe, incepand cu afinitatile regionale ardelenesti pana la dramele inchisorilor.
Dupa un articol atat de acid la adresa Aliantei Civice, nu-mi ramanea decat sa imi dau demisia, mai ales ca in revista 22 girasem si alte articole, cu aceeasi pozitie. Manolescu-presedinte era o optiune impartasita, la ora aceea, de cei mai multi jurnalisti ai opozitiei, in afara de cei ai celui mai puternic ziar al „nostru“, Romania libera a lui Petre Mihai Bacanu.
A fost prima mea distantare de prieteni, in sprijinul unei idei. Dar nu va fi singura.
Soldat al cauzei, m-am repliat si, in ciuda rezervelor initiale, l-am sustinut pe candidatul Conventiei, Emil Constantinescu, care a investit in campania electorala multa energie; sigur mai multa decat era dispus sa faca Nicolae Manolescu, despre care toti locotenentii sai din Partidul Aliantei Civice se plangeau ca tine telefonul inchis, protejandu-si viata privata.
„Nici tu n-ai avut incredere in mine!“, avea sa-mi reproseze, incruntat, Constantinescu, dupa ce ajunsese presedinte si contabiliza rezervele intelectualilor. Ii era greu sa uite sedinta de la GDS, din toamna lui ’96, cand Gabriel Liiceanu ii pregatise o intrebare „distrugatoare“: „Daca nu ati putut asigura igiena closetelor din Universitate, cum veti putea conduce Romania?“. Inainte de a ajunge presedintele Romaniei, Emil Constantinescu fusese rector al Universitatii Bucuresti, ales dupa 1990.
Emil Constantinescu s-a confruntat la GDS cu o ostilitate difuza, dar persistenta, datorata poate influentei Monicai Lovinescu, a lui Mihnea Berindei, dar si a membrilor PAC, cum erau, de pilda, Mihai Sora, Al. Paleologu. Confruntarea Constantinescu-Manolescu se terminase de mult, ramasesera insa resentimentele. Redactia 22 va ramane in majoritate „pachista“ si va fi foarte greu, pentru mine, adepta libertatii de opinie, sa sprijin si „cauza“ celui care era candidatul unic al opozitiei.
In 1996, mi s-a parut ca in victoria „noastra“ a cantarit greu si moartea lui Corneliu Coposu. O brusca schimbare de atitudine la o lume indiferenta, daca nu chiar ostila. Indiferenta fusesem si eu, multa vreme. M-am decis sa fac un interviu cu Coposu abia in toamna lui 1994. Din primul moment i-am simtit personalitatea: avea o demnitate calma si o seninatate care se armoniza cu mobilierul si atmosfera de familie traditionala, cum a fost si a mea. In timp ce sora lui ne aducea cafele si prajituri de casa, am descoperit ca era bolnav; vorbea in soapta, dar glumea pe tema asta.
Institutii secrete care au functionat in permanenta, aproape la vedere, inainte de martie 1990, cand s-a anuntat infiintarea SRI, au lucrat eficient la compromiterea lui „Coposu fara dinti“, imprastiind printr-o presa controlata o bogata paleta de insulte abjecte la adresa varstei lui. Doar sase ani a avut la indemana Corneliu Coposu, supranumit Seniorul, ca sa faca fata partidului lui Ion Iliescu si structurilor regimului ceausist, ramase, multe dintre ele, neschimbate. Dupa sase ani capatase in ochii tuturor, iubit sau urat, statura de strateg si sef al opozitiei unite. Inmormantarea celui care in decembrie 1990 era un anonim pentru populatia Romaniei intrase pe canalele de stiri straine. „Aici este nevoie de un mort ca sa se rezolve lucrurile“, mi-a spus, recent, un scriitor strain care cunoaste destul de bine Romania. Se referea la faptul ca, dupa decenii de functionare „ca in codru“ a taxiurilor la aeroportul Otopeni, aceasta s-a reglat doar dupa violul si uciderea unei tinere japoneze. Mi-am amintit afirmatia, dupa moartea micutului Ionut Anghel, care a tulburat profund si i-a impins pe politicienii de toate culorile sa vada, dintr-odata, Bucurestiul bantuit de cohorte de caini maidanezi.
Dar revolutia a fost altceva? Traim in aceeasi societate amorfa care se coaguleaza doar la sacrificiul uman.
Am banuit ca Emil Constantinescu va castiga alegerile inca din vara lui 1996, cand am vazut cum, dintr-odata, au incetat atacurile violente la adresa lui in cel mai puternic cotidian, sustinator traditional al lui Iliescu si al FSN. Probabil ca atunci „se limpezisera apele“, „intelegandu-se de catre cine trebuia“ ca drumul spre Europa trece, obligatoriu, printr-o alternanta la guvernare: una care, insa, sa nu puna in discutie punctele nevralgice ale preluarii puterii si violentele primului an romantic.
Cateva saptamani dupa victoria „alor nostri“, la 17 noiembrie 1996, m-am simtit ca in zilele lui decembrie, intr-o iarna pacificata, care topise adversitatile ultimilor cinci ani. Victoria era de fapt „primul revelion fara Ion“, asa cum s-a strigat in Piata Universitatii, unde s-a redeschis balconul, unde Emil Constantinescu striga multimii fericite: „Ati invins!“, si multimea scanda „Ole, ole, ole, Iliescu nu mai e!“, si sticlele de sampanie romaneasca treceau din mana in mana, cantau iar Vali Sterian si Cristi Paturca, Imnul Golanilor, Vino, Doamne, rock destabilizator.
De a doua zi, Piata, plina de cioburi, este curatata si pregatita pentru viitoarele generatii care o vor utiliza ca sa-si urce si sa-si coboare viitorii lideri, utilizand emotiile anilor romantici ca pe o solida mobila Biedermeier ce le revine prin mosteniri tot mai neclare. Iar trubadurii Pietei Universitatii vor disparea in urmatorii ani, urmariti de un destin nefericit, unul dupa un accident cand a omorat un om, celalalt in saracie si singuratate. Nu stiam asta. Inca ma mai purta fericirea idealistilor, ca ajunsesem la malul dorit, in timp ce in lumea reala se faceau negocieri dure pentru posturi, tradari ale prieteniilor si solidaritatilor care, evaporate sub puterea interesului, se dovedeau a nu fi fost nici una, nici alta. Senzatie inselatoare a sanatatii in plina agonie – agonia anilor romantici.
Galerie foto
