O sa iau filmele pe care le-am vazut in ordine cronologica. Nu am ajuns de la inceput, asa ca am ratat Grace de Monaco despre care s-a dus deja vestea ca n-a placut nici unui critic, desi au fost nu putini de parere ca Nicole Kidman e buna. Filmul a starnit furia familiei Grimaldi, care l-a acuzat ca a falsificat adevarul inca din faza de scenariu, iar acest scandal si distributia sonora au fost suficiente pentru ca filmul sa aiba de ce sa fie pus in deschiderea festivalului. Dupa proiectia de presa, criticii s-au intrecut in a face misto de el si s-au legat chiar de figura botoxata a interpretei. „Chiar n-ati gasit o frumusete naturala?“, intreba scandalizat un cititor pe Indiewire.com.
Nu am vazut nici Mr. Turner, revenirea lui Mike Leigh la filmul de epoca dupa Topsy-Turvy, dar e printre preferatele editiei, asa ca mi-am facut nod la batista sa il vad la reluari, adica in ultimele doua zile, cand se reiau filmele din Competitia Oficiala (ca sa nu ramanem noi, jurnalistii, repetenti si in acest an).
Primul film pe care l-am vazut la Cannes a fost The Captive de Atom Egoyan (in Competitia Oficiala), istoria unui cuplu canadian a carui fiica e rapita de un pedofil si regasita opt ani mai tarziu, cand era majora si „deja neatragatoare“ pentru pedofil (chiar ea i-o spune intr-o scena prost condusa). Cu un scenariu care leaga permanent mai multe planuri temporale si mai multe ite cu destul de multa stangacie, povestea nu se aduna cum trebuie, mai ales ca cel care il joaca pe pedofil, Kevin Durand, e lesios in mod fortat, iar toata atractia lui Egoyan pentru imagini video si supraveghere prin camere video nu e noua pentru noi. Dar Egoyan e un regizor cunoscut, care a mai fost premiat la Cannes, in plus in acest an Canada a fost pe val cu trei filme in Competitia Oficiala, asa ca asta e situatia.
La chambre bleue, un nou film regizat de Mathieu Amalric, a fost prezentat in sectiunea Un Certain Regard, a doua sectiune competitiva din Selectia Oficiala. Amalric ecranizeaza romanul omonim al lui Georges Simenon, dar muta actiunea din anii ’60 in zilele noastre. In rolurile amantilor criminali din film apar Mathieu Amalric si Stéphanie Cléau (care am inteles ca sunt impreuna si in realitate). Filmul nu e rau, Amalric a capatat siguranta ca regizor, dar parca vrea prea mult sa ne arate ca nu e doar un actor care flirteaza cu regia, de aceea decupeaza mult, insira prea multe detalii de imagine neinteresante si monteaza astfel incat totul sa para mai complicat decat e. Oricum, La chambre bleue mi-a placut mai mult decat precedentul film regizat de Amalric, Tournée, pe care n-am stiut de unde sa-l apuc.
Amour fou, de Jessica Hausner, e un film de epoca despre Heinrich von Kleist si sinuciderea lui din 1811 impreuna cu o tanara femeie pe nume Henriette Vogel, maritata cu un alt barbat. Punctul de plecare e acesta si de la el autoarea lui Lourdes construieste un film clasic, dar foarte modern, pentru ca priveste cu un ochi ironic dinspre prezent spre trecut. Tot acest tablou al inegalitatii sociale si al oamenilor care se ofilesc indaratul conventiilor are un aer absurd, care nu e deloc unul de inceput de secol al XIX-lea. Ca si la Lourdes, am avut senzatia ca cineasta nu prea stie ce vrea sa spuna. Asta poate fi in avantajul ei, filmul avand aer sa respire. Mi-au placut la Amour fou rigoarea compozitiilor vizuale si figura extrem de expresiva a tinerei actrite germane de origine romana Paraschiva Dragus, care are un rol secundar, cu putine replici, dar iti sare in ochi la fiecare cadru.
Relatia dintre saraci si bogati, cea mai intensa tema a acestei editii
Prezentat in aceeasi zi cu Amour fou, dar in Competitia Oficiala, Winter Sleep/K?s Uykusu de Nuri Bilge Ceylan e genul de film despre care iti vine sa taci. Povestea dureaza mai bine de trei ore si se desfasoara in Capadoccia, unde casele scobite ca niste stupi in piatra alcatuiesc un decor minunat unde regizorul, asa cum a marturisit la conferinta de presa, n-a vrut initial sa filmeze. Chiar daca n-ar fi fost inspirat din mai multe scrieri ale lui Cehov, filmul tot ar fi avut o atmosfera cehoviana data de disponibilitatea personajelor de a ne oferi timp sa le vedem sufletele rasucindu-se incet sub ochii nostri. Sper din toata inima ca Winter Sleep sa ia la Palme d’Or, pana acum mi se pare cel mai indreptatit (unde mai pui ca Ceylan a luat la Cannes Grand Prix du Jury, Premiul de regie, Premiul FIPRESCI, dar niciodata cel mai important premiu). Cele trei personaje principale sunt un fost actor devenit proprietar de hotel si care cocheteaza cu scrisul (tine o rubrica intr-un ziar local obscur si planuieste o mare Istorie a teatrului turc), sotia sa mult mai tanara, a carei unica preocupare e filantropia, si sora lui care a venit de la Istanbul sa se refaca dupa divort. Sunt mai multe subintrigi in film, printre care cea a baiatului unei familii sarace care sta cu chirie intr-una din casele fostului actor si care intr-o zi, de obida (familia n-a platit chiria si proprietarul le ia lucruri din casa), aproape sparge geamul masinii acestuia. Incidentul provoaca furia proprietarului si, intr-o scena care le induioseaza pe sotia si sora lui, copilul cel mandru e obligat sa sarute mana stapanului pentru a fi iertat. Actiunea filmului, nu foarte densa, nu e decat o modalitate pentru personaje de a se dezveli in fata noastra aratandu-ne conditia umana in toata complexitatea ei. Simpatia noastra se poate modifica pe drum, dar scenariul scris de regizor impreuna cu sotia sa, Ebru, face astfel incat, la final, sa empatizam cu toti, pentru ca si proprietarul manipulator da impresia ca ar dori sa se schimbe. Povestea e mult mai completa decat am aratat eu si pune accent pe latura morala, construind si un tablou al Turciei de azi si al lumii de azi (discrepanta sociala nu exista doar in Turcia). Relatia dintre saraci si bogati a fost, pe langa tema razboiului, tema poate cea mai intensa a celei de-a 67-a editii de festival cannez.
Saint Laurent, prezentat in Competitia Oficiala, e al doilea biopic despre Yves Saint Laurent care iese anul acesta, dupa cel semnat de Jalil Lespert, care a fost prezentat in februarie la Festivalul de la Berlin. Daca primul, Yves Saint Laurent, era filmul biografic oficial, cum a dat de inteles echipa adversa la Cannes, fiind realizat cu acceptul legatarilor designer-ului francez, filmul lui Bertrand Bonello are pretentia ca e varianta intunecata, pentru ca se ocupa de anii 1967-1976 si de pasiunea pentru droguri & dandy-ul Jacques De Bascher. Nu e nimic neobisnuit insa. In afara de un interpret, Gaspard Ulliel, care seamana foarte bine cu originalul, nu patrunzi prea adanc in interiorul persoanei YSL. Personajul da insa tot timpul impresia ca e despartit de restul lumii printr-un glob de sticla. Desi corect asamblat (inclusiv cu split screen-uri a la Mondrian), filmul nu are vreo sclipire aparte si e si lung cat o zi de post.
Filme tot mai lungi
Una dintre caracteristicile Competitiei Oficiale a fost lungimea neobisnuita a filmelor. Cineastilor nu le mai ajung 90 sau 120 de minute ca sa se exprime. Mr. Turner avea 2h29, Winter Sleep 3h16, Saint Laurent 2h30, Foxcatcher 2h10, The Search 2h29, Mommy 2h14 si Leviathan 2h21. White Dog/Feher Isten, de Kornel Mundruczo, prezentat in Un Certain Regard, e un fel de Lassie din Budapesta zilelor noastre, dar multimea de caini nu te impiedica sa observi ca tot despre oameni vorbeste, despre cruzimea si inumanitatea lor. O fetita e lasata de mama timp de trei luni la tata (parintii sunt divortati), dar acesta nu vrea sa tina si cainele, pe care il da in strada. Filmul ii urmareste pe Hagen cum incearca sa-si regaseasca stapana si pe stapana cautandu-l, si iti strange inima pe largi portiuni, chiar daca stii ca hingherii din film nu sunt hingheri adevarati sau cand il vezi pe Hagen traversand autostrada. White God e mai viu, mai legat si mai convingator decat precedentul film al cineastului maghiar, Tender Son – The Frankenstein Project, chiar daca se ascunde in spatele unui film in cheie minora.
Maps to the Stars, de David Cronenberg, e o satira foarte haioasa si „enjoyable“ (nu gasesc un termen in romana care sa traduca exact cuvantul) despre Hollywood si dorinta de celebritate. Dar aceasta satira devine tot mai sumbra la final. Pe scenariul la care Bruce Wagner a scris 20 de ani, Cronenberg le da interpretilor cele mai bune roluri de pana acum – e cazul lui Julianne Moore si al lui John Cusack. Moore e o actrita purie terifiata de faptul ca tineretul i-o ia inainte, iar Cusack un guru „self help“ care isi debiteaza platitudinile pe micul ecran, avand-o pe actrita jucata de Julianne Moore printre paciente. Tot aici, Mia Wasikowska duce mai departe tipologia fetei cuminti pana nu vezi cat de dusa cu capul e, iar copilul Evan Bird e excelent in postura de copil-vedeta care se poarta cu o insolenta fara limite cu cei mai gomosi „executives“ ai marilor studiouri si nimeni nu-l pune la punct pentru ca aduce bani. Maps to the Stars e primul film turnat de David Cronenberg la Hollywood, chiar daca au fost doar vreo cinci zile de filmare pentru ca erau scumpe (restul s-a filmat in Canada, asa cum filmeaza de obicei Cronenberg).
Foxcatcher, de Bennett Miller, e o drama si ea complexa si mai profunda decat Maps to the Stars, aducand alti actori cunoscuti in roluri inedite – Steve Carell, Mark Rufallo si Channing Tatum (care e, de fapt, protagonistul, dar care nu mi s-a parut atat de grozav precum colegii lui). Filmul pleaca de la cazul real al fratilor Mark si David Schultz (Tatum si Rufallo), campioni americani la lupte greco-romane, care ajung in anii ’80 sa se antreneze la resedinta lui John duPont, un miliardar excentric si putin sonat care are ambitia de a iesi de sub papucul mamei si de a-si umfla ego-ul ca sustinator si antrenor al echipei americane de lupte la Jocurile Olimpice. Mult mai bun ca precedentul film al lui Bennett Miller, Foxcatcher sugereaza mai mult decat spune fatis, e o constructie serioasa, cu personaje solide si interpretari pe masura, dar nu pare genul de film care sa triumfe la Cannes (desi mai mult ca sigur ca se va pricopsi cu nominalizari la Oscar). Caricaturistes – Fantassins de la démocratie e un documentar produs si co-scris de cineastul francez de origine romana Radu Mihaileanu, care portretizeaza 12 caricaturisti politici din China, Rusia, Franta, Venezuela, Israel sau Palestina, membri ai asociatiei Cartooning for Peace, infiintata in 2006 de Plantu (unul dintre cei mai cunoscuti caricaturisti francezi, personaj al filmului) si Kofi Annan, cand acesta era insa secretar general al ONU. Filmul e interesant si angajat, si devine amuzant cand personajele incep sa-si descrie personajele. Ce e frapant e sinceritatea lor abrupta – ce cred aia spun, exact ca in desenele lor.
Va trebui sa ma opresc aici pentru ca se termina pagina. Despre restul filmelor vorbesc saptamana viitoare. Au revoir!