Prietenilor nu le spun un secret: singurul oras din lumea asta in care m-as muta, lasand in urma Iasul, ar fi Viena. Nu am fost de foarte multe ori acolo, in capitala fostului imperiu, nu stiu cum arata viata de zi cu zi a unui localnic, nu am platit nici o factura de utilitati si nici nu am avut treaba cu Primaria (Rathaus) celui mai frumos conglomerat urban traversat de Dunare. Cu toate astea, orasul ala de trei milioane de locuitori, mult mai mare, dar mai aerisit decat multe targuri romanesti de 50.000 de suflete, la fel de calduros vara ca Iasul, a fost „dragoste la prima vedere“.
Cea mai ciudata senzatie, dar si cea mai placuta, pe care o incerci cand ajungi prima oara la Viena e ca nu ti se poate intampla nimic rau. O metropola mai mare decat Bucurestiul iti transforma zgomotul strazilor, chiar si la colturile bulevardelor mari, pe unde demareaza masini cu multi cai putere, dar nu vezi picior de politist, intr-o placuta zumzaiala. In prima mea experienta vieneza, am aflat de-abia la finalul celor doua saptamani de sedere ca, la capatul strazii unde aveam hotelul, exista o sectie de politie. Asta, desi mi s-a intamplat sa ma gaseasca ora doua noaptea pe stradute laturalnice, unde singurul zgomot suspect era al pasilor proprii.
Viena e un oras in care nu ai cum sa te ratacesti. Ai sase linii de metrou, uneori trebuie sa schimbi si cate trei ca sa ajungi la destinatia dorita, dar nu traiesti – decat inainte de prima calatorie, poate – cu sentimentul nesigurantei. In Viena nu te poti rataci si fiindca strazile sunt numite si categorisite dupa o noima sanatoasa: alea mari, bulevardele, se termina cu „ring“, alea medii, strazile, cu „strasse“, alea mai tihnite, cu „gasse“. Iar daca, sa spunem, te ratacesti cu gatul frant in jurul unor cladiri frumoase din zona turistica, ai, oriunde ti-ai indrepta ochii, un reper vizual care te ajuta sa te pozitionezi corect: fie e vechea catedrala a Sfantului Stefan, fie e Biserica Votiva, fie e turnul televiziunii sau mai stiu eu ce alte repere.
Viena e un oras cu un infinit de cladiri, dar e un oras verde. In spatele Primariei e un imens parc, loc traditional pentru festivalul de Craciun si pentru cel culinar si de film din timpul verii, intre Palatul Hofburg si Volkstheater mai e unul, in general, cam peste tot ai oaze de verdeata. Nu mai mentionez aici imensul parc din spatele Palatului Schonbrunn sau din fata Palatului Belvedere.
Viena e un oras in care, daca trebuie sa mergi trei kilometri prin ploaie, nu-ti murdaresti incaltamintea. Nu vezi santiere sau, atunci cand ele sunt pe undeva, le ghicesti: totul e acoperit cu o panza protectoare, care nu lasa praful sa se depuna altundeva.
Viena e un oras cu sute de posibilitati pentru bucuriile sufletesti: de la cele mari, grandioase – muzee, gradina zoologica (cea mai mare din Europa, pare-mi-se), spatii artistice fabuloase (Museums Quartier, cele doua teatre, Opera, bisericile), la cele mici, vinovate si de care te impiedici la tot pasul – berarii traditionale, cluburi de stand-up comedy si multe altele.
Viena e un Iasi in oglinda. Acum cativa ani, un austriac foarte destept ce vizita Iasul mi-a spus: „Stii, in anumite locuri, mi se pare ca sunt acasa“. In afirmatia lui era inclus si un „dar“. Daca, in urma scandalului de acum cu taierea teilor din Copou, as putea sa-l teleportez pe primarul Nichita in Viena, as face-o fara ezitare. Ca in filmul Ziua Cartitei, l-as obliga sa mearga, la pas, prin fosta mare capitala de imperiu, impreuna cu staff-ul sau, zi de zi, pana va baga in cap o chestie simpla: frumusetea unui oras este data de armonia micilor detalii si de valorificarea gingasa a trecutului. Nu stiu daca despre Iasi as reusi sa scriu toate cele de mai sus. Din pacate.
FOTO: Alex Savitescu