Bibliofilie
De carti ca obiect – unde, dupa mine, forma e pana la urma un moft – cu atat mai putin. Iubesc continutul cartilor, forma lor nu atat de mult. Poate nu-i tocmai o chestie obisnuita spusa de un scriitor, dar va rog sa ma intelegeti. Pentru mine, cartile ca obiect sunt in primul rand grele.
Mare parte din copilarie am invatat la vreo trei kilometri de casa. Sase, dus-intors. Sa car zilnic cartile la scoala, sa imprumut carti de la biblioteca comunala – imi dadea doamna bibliotecara si cate zece o data – a fost o povara deloc neglijabila. In liceu, prin camine, imi amintesc subpaturile mele de carti, rafturile mele mereu improvizate si mereu neincapatoare care-mi cadeau in cap cand mi-era lumea mai draga. De prin studentie pana acum vreo zece ani, m-am mutat cred in vreo douazeci de locuri din Iasi. Sacii aceia de carti, din ce in ce mai multe, pe care-i tot caram de la o gazda la alta, m-au lasat cu amintiri nu tocmai placute. Zecile de targuri de carte de care m-am ocupat de-a lungul vietii, fara exagerare, camioanele acelea de carti rasturnate pe jos intr-un spatiu expozitional, ca la abator, pe care le asezam pe domenii, pe autori, intr-o singura dupa-amiaza, la fel.
Acum, in casa mea, am un perete din sufragerie ocupat complet de carti. Vreo douazeci de metri patrati. Mai am o biblioteca suspendata pe un perete din dormitor, alta, pe hol. Am teancuri de carti sub masa de la bucatarie, pe frigider, pe blatul de gatit. Si-ntotdeauna ma tem de cutremur.
Mai am o biblioteca acasa la parinti, care ocupa mare parte din fosta mea camera din fosta mea acasa. Plus vreo zece saci in pod. Am facut peste o mie de carti cadou de-a lungul vietii. Nu mint, nu exagerez. Faceti un simplu calcul dintr-o mare ecuatie: la Polirom apar cateva sute de titluri pe an; am lucrat acolo cinci ani si primeam cate un exemplar din fiecare. Daca le-as fi pastrat pe toate, numai in cinci ani, as fi adunat in casa 2.500 de carti de la o singura editura. Pe langa acestea, am peste treizeci de ani de cand imi cumpar carti, niciodata nu mi-au parut prea scumpe, intotdeauna am gasit solutii sa-mi iau absolut orice mi-am dorit.
De aceea, sincer, am momente cand sunt satul de carti ca obiect. In privinta continutului, e alta poveste, dar mult mai lunga pentru a o spune aici.
Conditii speciale
Scrisul e una dintre putinele „meserii“ in care calitatea si cantitatea uneltelor de lucru folosite nu conteaza. Daca, de exemplu, esti un violonist exceptional, nu performezi fara o vioara de exceptie. Daca esti sculptor, ai nevoie de marmura si dalti de calitate. Daca esti regizor, nu faci nimic fara banii necesari pentru a plati o intreaga echipa. Cam in orice arta, dincolo de talentul tau, ai nevoie de mijloace costisitoare, de conditii speciale ca sa te apuci si sa termini o treaba ca lumea.
Pentru scris n-ai nevoie decat de pix si hartie, „unelte“ pe care si le permite absolut oricine. In consecinta, nici spatiul de lucru al scriitorului nu e unul care sa solicite cine stie ce conditii. Poti scrie pe genunchi, pe un colt de masa, stand pe burta, intr-o camera banala, in tren, la campie sau la munte. S-au scris carti extraordinare – si istoria ne sta marturie – si in inchisoare. De aceea cred ca tabieturile scriitorului, asa-zisele conditii speciale pentru realizarea unei carti, sunt mai degraba niste simple mofturi.
Evident ca fiecare scriitor le are, le dezvolta si le intretine pe parcursul vietii, insa ele nu sunt relevante pentru ceea ce scrii. In timp, mi-am creat si eu cateva – impresia ca scriu mai bine la laptop, nevoia de a acoperi zgomotul de fond cu o muzica oarecare ce vine prin casti, un pachet de tigari plin si un ibric de cafea alaturi –, dar, la o adica, m-as descurca si fara astea. Au fost destule momente cand am scris cu pixul pe maculator in camere de camin unde se dadea petrecere, in tramvai, la crasma, pe sub masa, pe genunchi, in pauza de la serviciu. Fara cafea, fara tigari, fara muzica, fara laptop. As putea s-o fac oricand din nou, dupa o scurta perioada de acomodare cu noul context.