bicicleta pe la marginea orasului, tot mai compunem planuri de viata (vorba lui Vasile Baghiu), imaginar implinite. Nici un repros nu ne deschide ochii la… La ce (bun)? Gafaie cronologia de oameni seriosi, care au stat permanent cu ochii beliti asupra contemporanilor. Rezultatul atitudinii lor e obiectul studiilor istorice. Privirea noastra, ranita de vicisitudinile epocii in care ne-a fost dat sa traim, constata ca, in ciuda bunelor intentii, omenirea n-a invatat nimic. Nici din rele, nici din dulci, nici din ce-a primit ca intelepciune gratuita, nici dupa lovirea fruntii de pragul de sus al zidului plangerii. Nu ma mira ca destui contemporani sunt blazati, dezamagiti si enorm, enorm de obositi, viata lor fiind o colectie de intamplari bizare, carora anevoie le-ar gasi vreun sens. Si-i inteleg pe cabotinii care proclama ispititor „Carpe diem!“. Generozitatea unora dintre ei este de-a dreptul molipsitoare si razuieste amoralitatea celorlalti, din pacate majoritari…
Am facut aceasta introducere firoscoasa ca un fel de scuza fiindca mi-au cazut cu tronc la player doua titluri ce pot fi lesne considerate frivole. Unul apartine cvartetului suedez Little Dragon, in prim-plan cu Yukimi Nagano, probabil una dintre cele mai rafinate vocaliste din showbiz. (Industrie care promoveaza mai degraba pe galagioasele gata de orice pentru „fani“, nu pe cine refuza compromisul, aducand un strop de noutate.) Patru albume in opt ani, bine cotate de ascultatori oarecare si de specialisti, este recolta unui grup nu excesiv de pretentios, nici maniac al originalitatii, dar exigent cu productia. Desi activa de-un deceniu, Little Dragon a obtinut distribuire la scara planetara abia dupa contractul incheiat cu firma engleza Peacefrog Records. Au urmat colaborari cu nume remarcabile ale scenei indie-rock (in special cu Gorillaz), prezenta pe coloana sonora a unui film serial de succes, turnee extenuante si asa mai departe, tot ce inseamna viata trupetilor de secol XXI. Cu seriozitate tipic scandinava, cei trei baieti care au acceptat ca porecla vocalistei sa devina sigla grupului, folosesc inteligent resursele tehnice obisnuite genului abordat, numit synth-pop electronic. Si, desi genul permite extravagante cromatice & orchestratii aproape baroce, suedezii au ales minimalismul, greu de mentinut dincoace de linia ce desparte lipsa ideilor de consistenta exprimata economic, insa contagios. Pericolul acestei abordari, daca ma pot exprima astfel, provine din superficialitatea manifestata de ascultatorul zilnic bombardat cu asemenea sunete, carora le fileaza mesajul. Cu urechea incleiata, „publicul-tinta“ va lasa muzica sa curga pe alaturi, dornic de alte senzatii, eventual scarmanate cu adjuvantele ce trotileaza seara la club. Astfel ca, in loc sa reflecteze la aparent facilul Nabuma Rubberband (2014, Because Rec.), isi pune in player, ca mine, Chromeo – White Woman (2014, Parlophone).
„Femeia alba“ este – de asteptat, nu? – debordanta, mixand armonii apetisante si sclipitor-dansante. Noua productie a duo-ului canadian seamana oarecum cu Random Access Memories, izbanda anului trecut, semnata Daft Punk. Sa fie o simpla resurectie a stilului disco sau lipsa de inspiratie? Nu prea conteaza. Profesionisti ai discotecilor, atat in ipostaza de DJ, cat si ca producatori si remixeri, Patrick Gemayel & David Macklovitch au gasit modalitatea de-a fi proaspeti aproximativ 54 de minute, folosind sunetul consacrat al distractiilor de cand eram si eu tanar & sportiv. Si chiar daca frecventam discotecile, cand nu le intretineam cu magnetofonul in priza, mai degraba consumam ce era de consumat, decat apreciam genul asta, dominat de-o alta trupa scandinava, intens ironizata de puritanii rockului.
Sedentar inevitabil, azi sunt mai atent la calitatea inregistrarii decat la „valoarea“ compozitiei..