„Foosbook“
In 2009, in barul din subsolul Teatrului „Luceafarul“ din Chisinau se nastea una dintre primele companii de teatru independent, „Teatrul unui singur actor“. Initiator si animator a fost Mihai Fusu, regizor si actor familiarizat cu experienta companiilor stabile din Republica Moldova, dar si cu a celor independente, in Franta si Elvetia, pe unde a umblat si lucrat. In acest underground, pe atunci Club 513, impreuna cu cativa actori tineri din sistemul etatist a inceput experienta artei alternative. Dupa cateva proiecte bine primite de specialisti si, firesc, publicul tanar, Mihai Fusu a lansat „Foosbook“, o „noua platforma (teatrala) de socializare“. Care functioneaza intr-un spatiu minuscul, unde nu incap mai mult de 70 de spectatori, de la etajul IV al unui imobil vecin cu Ambasada Romaniei, pe strada Bucuresti, la numarul 68. E un laborator teatral care a debutat in februarie 2012, cu Nekrotitanium in regia Luminitei Tacu, preocupat mai ales de teme sociale si politice. La Foosbook am vazut Bash. O trilogie contemporana de Neil LaBute, cu doi dintre primii sai colaboratori din „alternativ“, Ghenadie Gilca si Alexandru Plesca, ambii actori angajati si la Teatrul National „Mihai Eminescu“, si doua absolvente 2013 ale Academiei de Muzica, Teatru si Arte Plastice: Mihaela Chiu si Olesia Svecla. AMTAP are contracte cu teatrele moldovenesti pentru ca, dupa absolvire, tinerii actori sa fie angajati, ceea ce inseamna un orizont profesional cert, chiar daca salariile artistilor sunt la limita supravietuirii, mult mai mici decat in Romania. Ca regizor, Mihai Fusu a optat pentru varianta integrala a piesei lui LaBute, prezentand Ifigenia in Orem, cu Ghenadie Galca, O haita de sfinti, cu Alexandru Plesca si Mihaela Chiu, si Medeea Redux, cu Olesea Svecla. Trei monodrame scrise impecabil reiau in forme actuale teme ale tragediilor antice, infatisand indivizi aparent obisnuiti care comit fapte incredibile, omoruri cumplite. Extrem de generoase pentru recitaluri actoricesti, textele lui LaBute se joaca, de regula, separat, dar Mihai Fusu a preferat versiunea integrala. Perimetrul in care interpretii isi spun monologal povestile este separat de acela al publicului printr-un „al patrulea perete“ transparent, pe care in antracte se proiecteaza imagini citadine. Protagonistii intra pe rand in scena, stau asezati pe scaune si isi povestesc ispravile ca-ntr-o confesiune. Singurele instrumente pe care le au la dispozitie sunt vocalitatea si corporalitatea, iar partitura dramaturgului american le da sansa sa-si probeze talentul. Ar fi fost totusi in avantajul spectacolului ca fiecare dintre cele trei secvente sa fie mai scurta. Doua ore intr-un spatiu minuscul, arhiplin devin cam mult, inclusiv daca scopul era tulburarea fizica, viscerala a celor prezenti. Foarte placut, obiceiul casei e ca lumea sa nu plece imediat, sa socializeze la un drink legat intr-un fel sau altul de tema spectacolului, cumparat din donatiile facute de spectatori la intrare, si sa discute despre ceea ce au vazut. Acum a fost whiskey si apa.
Teatrul National „Mihai Eminescu“
La National, director e acum Petru Hadirca, regizor care a avut la scena mare premiera In largul marii de Slawomir Mrozek, realizata cu sprijinul Ambasadei Republicii Polone. Despre canibalismul politic si social vorbeste cu mijloacele tragicomicului piesa autorului polonez, care esentializeaza comunitatile totalitare dintotdeauna si de pretutindeni la o pluta aflata in deriva. In foyer, inainte de intrarea in sala, spectatorii se pot delecta cu un scurt concert cameral si pot afla detalii biografice si de creatie relative la dramaturg zabovind intr-o mini-expozitie. Cand patrunzi in sala mare, actorii sunt deja in scena, semn ca si tu ca spectator esti implicat in istoria aceasta stranie, ce-i drept, de pe o alta pluta. Scenografia (Iurie Matei) a imbracat intreaga scena in garnitura bleu, iar plutei i-a imprimat tangaj printr-un mecanism cu arcuri, care face ca orice miscare a actorilor sa fie transmisa constructiei din lemn pe care joaca. Proiectii cu imagini umane curg in valuri pe intreaga durata a reprezentatiei; si sonoritatile se aud continuu, spatiul acustic lasand impresia de eclectic (muzica mexicana, franceza, clasica etc.), dar in fapt sunt citari muzicale ale spatiilor geografice pe unde a peregrinat Mrozek. Petru Hadirca a adaptat textul, deplasand registrul spre comic mai mult decat era in textul sursa, probabil de dragul publicului, operatiunea fiind dusa mai departe de actori, care sarjeaza si ei din aceleasi motive. Din pacate, in anumite momente ale reprezentatiei rostirea nu razbate pana la urechile auditoriului, mai ales in cazul lui Emil Gaju (Grasul) si Petru Oistric (Mijlociul); Anatol Durbala (Slabul) degaja o incredibila energie scenica, iar Valentin Zorila (Postasul) e un reusit personaj de sprijin. Costumele imaginate de Ecaterina Mihalachi au un aer magrittian, iar Victoria Bucun a lucrat partile coregrafice ale reprezentatiei. Viziunea lui Petru Hadirca mizeaza mai mult pe umor si mai putin pe absurd, grotescul rezultand mai ales din substanta replicii si mai putin din tehnicile specific scenice.
Revenirea lui Petru Hadirca la In largul marii, pe care a mai regizat-o intr-o versiune radiofonica, e un demers deopotriva estetic si civic, binevenit intr-un moment al istoriei recente cand reflexele dominatoare tulbura linistea sociala.