(De aceea, sint tragicomice proiectele personale pe termen foarte lung pe care ni le facem, ca si cum am putea controla suta la suta parcursul lor de indeplinire.) Dar in ceea ce priveste tabloul perspectivei unei generatii exista si premise, si conditii operationale pentru a-l contura.
S-a discutat, mult, despre „generatia razboiului“ ori „generatia intrerupta“ (Geo Dumitrescu, Ion Caraion si ceilalti). S-a vorbit, abundent, despre generatia ’60, apoi despre „optzecisti“, mai incoace despre „nouazecisti“ si „douamiisti“, ca si cum, fix la zece ani, o noua generatie literara iese in arena, „ocupa“ deceniul si apoi lasa locul liber pentru generatia urmatoare. Ceea ce face diferenta intre generatiile literare este, dupa mine, chiar unghiul specific de intelegere a literarului (poeticului, prozasticului, interferentelor dintre ele), dezvoltand, pe cale de consecinta, un concept si un discurs artistic nou.
Dar sa iesim putin din literatura pentru a observa terenul mai larg in care aceasta se infiltreaza. Viitorul generatiei celor nascuti intre 1968 si 1977 este, pe cat se poate omeneste prevedea, unul fast, la antipodul celui al generatiei razboiului, ghinionista istoric. Ei erau foarte tineri si formati in libertatea epocii interbelice cand au venit, in suita, dictaturile de dreapta, razboiul mondial, totalitarismul de stanga intins, in Romania, pe patru decenii. Noi, in schimb, eram foarte tineri si inca nedeformati de acest totalitarism comunist atunci cand a venit, spre incredibila noastra bafta, ruptura din decembrie 1989.
Libertatea este pentru noi, ca si pentru generatiile precedente, ceva foarte pretios si, intr-un anume sens, extraordinar. Celor veniti dupa noi nu le spune mare lucru, fiindca au facut ochi in aerul ei. La acest punct, impartasim deci ca valoare ceva ce parintii nostri au vrut cu disperare sa aiba, si n-au avut decat tarziu, spre deosebire de copiii nostri care au avut acest „ceva” din capul locului, fara a-l valoriza.
Formati in anii ’80, cand se invata pe rupte pentru examene intrate azi in disolutie umoristica (treapta intai era ceva infiorator, iar admiterea la Facultate parea piatra unghiulara a existentei), avem un cult al cartilor si totodata al muncii intelectuale. Inainte sa citim de placere, am citit din obligatie; si, prin urmare, ne vine destul de greu sa intelegem „mofturile“ celor foarte tineri, care nu se lasa constransi de nici o obligativitate. Parem, de aceea, conservatori si la fel de „plicticosi“ cu programul nostru de lecturi pe cat erau parintii si profesorii nostri in „Epoca de Aur“. A se vedea disputele dintre Simona Sora si fata ei Dora, transformata, de colega noastra de generatie, intr-un personaj credibil al generatiei urmatoare. – De ce sa citesc ceea ce-mi tot spui sa citesc? – Pentru ca trebuie. – Dar de ce trebuie? – Pentru ca… Si aici, discursul mamei se frange, intrucat ce a trait ea, dimpreuna cu noi, in anii in care a citi carti bune insemna singura bucurie nu se mai potriveste deloc cu ceea ce traiesc elevii de astazi.
Aparte de bucuria lecturii si a culturii inalte, muncile prezentului ni se par un fleac pe langa cenusiul mizerabil de ieri. Poti recunoaste de la o posta un component al generatiei noastre dupa modul stahanovist in care munceste. Pare ca fericirea lui este sa-i traga la mai multe razboaie deodata, razbunand strivirea spiritului de initiativa si nivelarea care i-au traumatizat pe parintii nostri. Vezi cate un cap de familie, fie masculin, fie feminin, alergand cu progenitura la scoli, claxonand in trafic si ascultand muzica buna, dand ultimele sfaturi baietelului plictisit si raspunzand la telefoanele matinale de la job. Sau cate o mama cu priviri sfredelitoare, performand navalnic, pe trotuar, cu doi gemeni aerieni transportati catre aceeasi gradinita; si cu un aer de multumire pe care nimic din desfasuratorul criminal al unei zile de lucru nu l-ar putea justifica. Muncim pana la epuizare, si-a doua zi iar, si-a treia zi iar, si ni se pare ca este firesc, ca asa trebuie, ca nu exista ceva mai frumos pe lumea asta decat sa tragi la jugul familiei tale si sa sporovaiesti cu prietenii caratori, tot asa, de poveri…
Recapitulare: o generatie care a prins schimbarea la varsta cea mai buna pentru a se bucura de ea; care a invatat pe rupte in anii ’80 si munceste frenetic in anii libertatii; care mediaza intre lumea veche si lumea noua, intelegandu-le – ea si numai ea – pe amandoua deodata; in fine, o generatie care va lua sau deja a luat puterea simbolica si este atat de consistenta numeric si valoric, incat va preda stafeta foarte tarziu.
O singura pata pe acest viitor luminos al generatiei noastre, o mica si sacaitoare intrebare pe care eu am pus-o la Universitatea „Petre Andrei“, la Iasi, fara sa primesc un raspuns multumitor.
Aveti idee cine ne va asigura pensiile?