„Multa putere aduce cu sine si multa modestie“, ar trebui spus. Eu cand spun Omul-Paianjen spun Tobey Maguire, nu Andrew Garfield. Primul a jucat in trilogia lui Sam Raimi la varsta potrivita, cand aerul de adolescent curat si stangaci nu se transformase in cel de etern adolescent spre copil batran. Din 2002 pana in 2007, Tobey Maguire a impus un supererou cu un fizic fragil, dar elastic, al carui costum de latex ascundea o inima cat casa. Andrew Garfield a fost trimis de regizorul Marc Webb la sala. Figura lui poate fi cea a unui adolescent sensibil si de treaba, dar spatele lui e lucrat ca sa faca fata eforturilor tot mai mari la care il sileste dezvoltarea tehnica. „You do too much, you’re not Superman, you know…“, i se spune lui Peter Parker alias Tobey Maguire in primul film din trilogia lui Sam Raimi. Acesta e, probabil, filmul de referinta cu Omul-Paianjen, desi momentele de actiune par azi invechite, aproape ca din anii ’80. Peter Parker se oftica atunci cand i se spune ca nu e Superman, ci un biet puber. Azi, Omul-Paianjen are nevoie de conditie fizica pentru ca se bate cu mai multi eroi negativi decat odinioara si e silit sa se miste extrem de repede. Mutrita simpatica a lui Tobey Maguire, ochelarii lui de tocilar, sarutul cu capul in jos pe care i-l da Mary Jane, chiotul de bucurie de la primul salt – duse sunt. Trilogia n-a devenit tetralogie de teama esecului si s-a preferat reboot-ul. The Amazing Spider-Man/Uimitorul Om-Paianjen a fost lansat in 2012, avand la carma un regizor aproape necunoscut, Marc Webb, si in rolurile principale doi tineri actori care nu au nici impreuna, nici separat carisma lui Tobey Maguire si a lui Kristen Dunst – Andrew Garfield si Emma Stone. Partea a doua a iesit in acest an si alte doua continuari sunt anuntate pentru anii urmatori, desi se pare ca Andrew Garfield ar fi semnat doar pentru trei filme.
Uimitorul Om-Paianjen 2 m-a facut sa-mi aduc aminte ce nu mi-a placut la Uimitorul Om-Paianjen (de la o vreme memoria mea refuza sa se mai incarce cu informatii despre francize, pur si simplu se blocheaza, cred ca e o forma de protest). Lucrul cel mai putin credibil in ambele parti e idila dintre erou si Gwen Stacy, iar cele mai iritante momente erau si sunt cele in care Andrew Garfield si Emma Stone se faceau/pretind ca sunt spontani, ca in unele filme independente care prelucreaza niste scheme fara sa le insufle viata. Pentru ca Marc Webb nu stie ce sa faca cu actorii, de multe ori te trezesti spunandu-ti ca Garfield si Stone nu stiu sa joace, desi iti poti aminti alte filme in care nu se faceau de minune. De vina o fi idila lor din afara platourilor, care le-a dat sentimentul ca pot fi ei insisi si pe ecran.
Altfel, povestea nu avanseaza, in ciuda faptului ca antagonistii sunt acum mai multi. Peter Parker se lupta cu aceeasi trauma (plecarea parintilor cand el avea 6 ani), desi in sfarsit afla acum ce s-a intamplat cu ei. Mai sunt niste secvente de actiune, destul de spectaculoase pentru ca Electro (personaj care in benzile desenate a aparut in 1964) se incarca cu energie si e in stare sa arunce in bezna nu doar Times Square, ci intreg New York-ul. Cele mai spectaculoase momente raman tot clasicele lansari de pe zgarie-nori pentru care filmul ar trebui vazut din randul 3 al unei sali IMAX, asa ca mi-as dori sa vad un film numai cu sarituri de pe si printre zgarie-nori. Pentru asta cred ca ar trebui sa ma mut pe canalele de sport extrem. Sa-i urmaresc numai pe cei care zboara cu „wingsuits“ si sa las cinemaul. Ceea ce ma si gandesc sa fac.
Uimitorul Om-Paianjen 2/The Amazing Spider-Man 2, de Marc Webb. Cu: Andrew Garfield, Emma Stone, Jamie Foxx, Dane DeHaan, Campbell Scott, Colm Feore, Paul Giamatti, Chris Cooper