Festivalul incepe sa se termine cu cateva zile inainte de a ajunge la final propriu-zis: primele sunt revistele cu aparitie zilnica („Variety“, „Screen International“ si „The Hollywood Reporter“) care nu mai apar, pe urma, dintr-odata, in ziua in care se anunta premiile, vezi ca jurnalistii s-au rarit si, de unde in primele zile nu-ti doreai decat sa se termine totul cat mai repede, acum incepe sa ti se stranga inima si sa-ti para rau ca a doua zi pleci in lumea ta. „Macar atata face Cannes-ul, cu nebunia lui: te rupe cu totul de restul lumii“, spunea Eugenia Voda in timp ce asteptam sa inceapa un film si in vreme ce alt critic roman care „face Cannes-ul“ de multi ani, Magda Mihailescu, promite in fiecare an sa nu mai revina, iar anul urmator e tot aici. (Ce sa mai zici de Tudor Caranfil, la cei peste 82 de ani ai sai? Cu trei saptamani inainte de Cannes, se plangea de hernie de disc, dar tot a venit). Cannes-ul e un drog.
Dupa aceasta introducere patetica o sa vorbesc putin despre filmele romanesti prezentate in acest an pe Croazeta. Stiti deja ca scurtmetrajul lui Radu Jude, Trece si prin perete, a primit Mentiune Speciala in sectiunea Quinzaine des Réalisateurs. A fost al doilea an cand Radu Jude a venit la Cannes in aceeasi sectiune – un record, date fiind numarul mare de filme inscrise si dorinta selectionerilor de a rula nume cat mai diferite. Dar se vede treaba ca au o slabiciune pentru delicatetea si simplitatea cu care Jude abordeaza tema mortii. A facut-o in O umbra de nor, o face intr-o maniera si mai curata in Trece si prin perete, unde o fetita (Sofia Nicolaescu) nu poate adormi in casa bunicului pentru ca in vecini a murit cineva. Mica actrita descoperita de Jude odata cu Toata lumea din familia noastra chiar joaca si e superba in inocenta ei umbrita de o spaima pe care nu si-o poate explica, nicidecum exprima. Radu Jude a venit la Cannes insotit de interpreta, de parintii acesteia si de baiatul lui, Alecu Jude, care are o scurta aparitie in film. Chestia amuzanta e ca afisul festivalului prevestea buna primire de care urma sa se bucure filmul printr-o fotografie cu un barbat care trece printr-un perete (!).
Daca s-ar fi dat un premiu pentru cel mai prizat scurtmetraj din proiectul colectiv Les Ponts de Sarajevo, prezentat in sectiunea Séances Spéciales din Selectia Oficiala, Revelion de Cristi Puiu ar fi luat acest premiu. Jurnalistii care au ras la replici si au aplaudat la final au inteles perfect ironia lui Puiu si felul cum se raporteaza la momentul 28 iunie 1914 – asasinarea la Sarajevo a arhiducelui Franz Ferdinand si declansarea Primului Razboi Mondial, tema, de altfel, a tuturor celor 13 filme. Cu Valeria Seciu si Marian Ralea in rolurile a doi soti care discuta in pat despre cartea Analiza spectrala a Europei de Hermann Keyserling, Puiu face un Conu Leonida fata cu reactiunea impanat cu toate prejudecatile romanului de azi. „Adevaratii vinovati de toate relele de aici sunt ungurii, americanii si tiganii“, „Toate evenimentele majore ale acestei planete nenorocite au fost provocate de niste evrei americani“ s.a.m.d., ii explica sotul, apasat, dar calm, sotiei, demontandu-i pas cu pas toate laudele la adresa cartii. Iar sotia ajunge si ea sa se supere ca „ungurii au capitol separat, iar pe noi ne-a inghesuit in capitolul despre Balcani“ si ca, intr-adevar, desi scrie ca „unul din trei romani e nascut poet“, Keyserling nu e decat un evreu care are ceva cu romanii.
Alte succese romanesti la Cannes in acest an (un an fara lungmetraje pentru ca in 2013 CNC-ul s-a odihnit) au fost proiectul de lungmetraj franco-armean Territoria, produs de Dan Burlac si regizat de Nora Martirosyan, care a luat premiul la L’Atelier de la Cinéfondation si care e primul lungmetraj pe care Dan Burlac il produce in Franta, precum si Mentiunea Speciala obtinuta de Andreea Valean pentru scenariul lungmetrajului Viata bate realitatea, in cadrul atelierului ScriptEast care isi anunta castigatorii la Cannes, desi nu se desfasoara in cadrul festivalului. Bogdan Mirica (regizor) si Marcela Ursu (producator, 42Km Film) au participat si ei in Atelierul festivalului cu proiectul Caini, debutul in lungmetraj al lui Bogdan Mirica. In Romanian Short Waves, program organizat de Asociatia Secvente si care e inclus in Short Film Corner (Market-ul scurtmetrajelor) au participat in acest an 14 filme romanesti. Standul Romaniei s-a mutat de unde era in anii trecuti intr-o zona mai discreta si de el nu se mai ocupa Asociatia pentru Promovarea Filmului Romanesc, ci Centrul National al Cinematografiei, care a impachetat pliantele editate de fostul organizator in mape cu sigla CNC-ului si a adus o fata bosumflata care sa intampine musafirii ca o stewardesa „romaneasca“, adica cu aerul ca e deranjata.
Palmaresul, mici puricari
Stiti deja cine a castigat la Palme d’Or. A fost bucurie mare in sala de presa, unde jurnalistii au inceput sa aplaude. Winter Sleep era printre favoriti, alaturi de filmul rusului Andrei Zviaghintev, Leviathan, care intrase penultimul in cursa, si ambele erau talonate de filmul lui Mike Leigh, Mr. Turner, pe care l-am vazut pana la urma. Cred insa ca filmul turcesc avea mai multe voturi in inimile criticilor, mai ales ca lui Nuri Bilge Ceylan, care a luat cam tot ce se putea lua in materie de premiu pe Croazeta, ii mai lipsea doar un Palme d’Or.
J.M.W. Turner (care fusese botezat cu o zi si 339 de ani inainte de premiera de la Cannes a filmului) e un pictor despre care nu se stiu prea multe – titulatura de „pictorul luminii“ o stie toata lumea. Mike Leigh nu incearca sa il inteleaga in cele 2h29 ale filmului, ci sa deseneze cadrul in care se insereaza Turner, pe care interpretul Timothy Spall, vechi colaborator al lui Leigh, il vede ca pe un individ masiv ce isi ascunde sensibilitatea ascutita in spatele grohaiturilor. Mi-a ramas in minte declaratia de dragoste pe care i-a facut-o vaduvei Mrs. Booth, o femeie simpla, intre doua varste, in a carei pensiune se caza cand mergea la pictat. „You are a woman of profound beauty“, ii spune acestei femei deloc frumoase, dar calde, in vreme ce ea sta cu spatele la fereastra prin care, la fel ca de nu stiu cate ori in film, se vede marea brazdata de iole si barci, ca intr-o pictura vie. Pe langa imaginea extraordinara (directorul de imagine Dick Pope, vechi colaborator al lui Mike Leigh, a primit la Cannes Premiul „Vulcain de l’artiste-technicien“ din partea Juriului CST, Commission Supérieure Technique de l’Image et du Son), Mr. Turner are in nervurile regiei obstinatia de a face portretul unui om imposibil de citit. Aceasta incercare incapatanata de a strapunge aparenta unui tip grosolan si masiv, care se exprima grohaind, face ca filmul sa fie aproape un work-in-progress.
Temele editiei au fost insa relatia disproportionata dintre bogati si saraci, respectiv cea dintre stat si individ. Multe filme au atins aceasta zona, de la Winter Sleep la Jimmy’s Hall, de Ken Loach, povestea singurului irlandez expulzat in SUA in anii ’30 pentru ca era comunist. Dar lupta dintre individ si stat se vede cel mai bine in filmul lui Andrei Zviaghintev, unde Leviathanul, monstrul apelor, e insusi statul. Cu inevitabilele trimiteri la Andrei Tarkovksi (din tot ce a facut Zviaghintev numai Elena se sustrage regulii), Leviathan adapteaza povestea lui Iov prin intermediul unui barbat din nord, tradat si de primarul local care vrea sa-i ia casa, si de prietenul devenit avocat care sarise sa-l ajute, si de tanara sotie care se culca cu acest prieten pentru ca spera s-o duca la Moscova. Filmul nu are subtilitatea si complexitatea lui Winter Sleep cu care comunica pe o portiune, dar ce pierde in subtilitate (primarul ridica pe locul fostei case o mare biserica, eroii fac fata realitatii turnandu-si vodca pe gat etc.) recupereaza prin curajul de a denunta coruptia din societatea rusa. Presa straina a si titrat ca filmul e o „capodopera anti-Putin“, suficient ca juriul de la Cannes, prezidat de Jane Campion, sa se abtina de la un premiu politic si sa-i faca un semn discret de salut lui Zviaghintev, dandu-i doar Premiul pentru scenariu. Acelasi juriu a echilibrat umorile si in privinta Premiului Juriului, pe care l-a impartit intre cel mai in varsta competitor, Jean-Luc Godard pentru Adieu au langage, care are aerul unui testament artistic, desi e aproape de neinteles, si cel mai tanar cineast din competitie, canadianul Xavier Dolan, pentru Mommy, singurul film din palmares pe care l-am ratat, dar despre care am auzit numai lucruri bune (povestea unei mame care creste singura un copil cu sindrom ADHD).
Daca in 2011 Andrei Zviaghintev lua cu precedentul sau film, Elena, Premiul sectiunii Un Certain Regard, in acest an premiul s-a dus in Ungaria la Kornél Mundruczó (care, daca nu ma insel, e nascut in Romania), care a facut cu Fehér Isten/White God un fel de Lassie plus Pasarile politice, o parabola a felului cum minoritatile sunt tratate azi. In Budapesta imaginata de cineast s-a dat o lege ca toate corciturile sa fie adunate si duse in adaposturi. Hagen, cainele unei fetite pasate de la un parinte divortat la celalalt, e dat in strada de tatal idiot si, ratacit de stapana care il cauta cu disperare, ajunge – dupa experiente traumatizante cu oameni unul mai rau ca altul – liderul unei turme de corcituri care incep sa se razbune pe toti oamenii rai. Dincolo de mesaj, filmul e impresionant pur si simplu ca realizare. Nu e de colea sa lucrezi cu 250 de caini dintre care cativa principali, plus o fetita – or, se stie ca in cinema cel mai greu se lucreaza cu copiii si cu animalele. Hagen a fost interpretat de doi labradori, Luke si Body, iar unul dintre ei a venit si la photocall-ul de la Cannes, unde, deloc stresat de zecile de jurnalisti care strigau, i-a dat si un pusi lui Mundruczó. Era normal ca cei 250 de caini din film sa primeasca deja traditionalul premiu Palme Dog. Dupa Baby Boy din Behind the Candelabra (2013) sau Uggy din The Artist (2011), cainii si-au pus in sfarsit caninii in scopuri nobile. Totusi, prea putine pisici anul asta la Cannes.
PALMARESUL SECTIUNII OFICIALE
Competitia Oficiala, lungmetraj:
Palme d’Or: K?s Uykusu/ Winter Sleep, de Nuri Bilge Ceylan
Grand Prix: Le meraviglie/ The Wonders, de Alice Rohrwacher
Premiul pentru regie: Bennett Miller pentru Foxcatcher
Premiul juriului ex-aequo: Mommy, de Xavier Dolan, si Adieu au langage, de Jean-Luc Godard
Premiul pentru scenariu: Andrei Zviaghintev si Oleg Negin pentru Leviathan, de Andrei Zviaghintev
Premiul pentru interpretare feminina: Julianne Moore pentru Maps to the Stars, de David Cronenberg
Premiul pentru interpretare masculina: Timothy Spall pentru Mr. Turner, de Mike Leigh
Competitia Oficiala, scurtmetraj:
Palme d’Or: Leidi, de Simon Mesa Soto
Mentiune Speciala ex-aequo: Aïssa, de Clément Trehin-Lalanne, si Ja vi elsker/ Yes We Love, de Hallvar Witzø
Un Certain Regard:
Premiul UCR: Fehér Isten/ White God, de Kornél Mundruczó
Premiul Juriului: Turist, de Ruben Östlund
Premiul Special UCR: The Salt of the Earth, de Wim Wenders si Juliano Ribeiro Salgado
Premiul pentru intreaga distributie: Party Girl, de Marie Amachoukeli, Claire Burger si Samuel Theiss
Premiul pentru interpretare masculina: David Gulpilil pentru Charlie’s Country, de Rolf de Heer
Premiul Caméra d’or: Party Girl, de Marie Amachoukeli, Claire Burger si Samuel Theiss
Cinéfondation:
Premiul I: Skunk, de Annie Silverstein
Premiul II: Oh Lucy!, de Atsuko Hirayanagi
Premiul III ex-aequo: Lievito madre, de Fulvio Risuleo, si The Bigger Picture, de Daisy Jacobs
Galerie foto
