Ca sa ne destindem, vreau sa-mi spuneti pentru inceput care au fost cele mai enervante intrebari din partea celor care v-au intervievat pana acum.
Daca e cu destindere, sa spun o povestioara. Eram director de editura de cateva zile, sub o tensiune colosala: fara banii necesari in cont, cu proces de evacuare intentat de cel ce-si redobandise cladirea, sindicalistii carora nu le placea mutra mea amenintau si ei cu greva, pentru ca asa era la moda si inca altele. Venea pe deasupra si iarna. Exact atunci pica doua jurnaliste sa-mi ia un interviu. Le-am zis sa ma lase cateva zile. Nu si nu, insistau ele, e urgent. Le-am refuzat, bineinteles, dar dupa cateva ore le-am vazut, rebegite, in curte si, interesandu-ma, am aflat ca erau angajate de proba si somate sa nu vina la redactie fara faimosul interviu. Sigur ca mi s-a facut mila. Hai, le-am zis, si m-am varat cu ele intr-un cotlon. Inceputul lor, care nu era propriu-zis intrebare, m-a dat insa peste cap: va rugam sa va prezentati. Altfel zis, nici macar nu stiau cum ma cheama. Fara sa ma enervez, ca sa vin la intrebare, dar pentru ca sunt tipicar, le-am tinut o lectie succinta de gazetarie, capitolul interviu. Fapt e ca, din ce le-am spus eu si din ce au inteles si notat ele, a iesit cu textul de a doua zi un scandal enorm, cu mari suparari, amenintari cu tribunalul si drepturi la replica.
N-o sa va invit sa va prezentati, dar as vrea sa stiu care sunt cele mai enervante intrebari ale aspirantilor la statutul de scriitor. Presupun ca au fost vreo cateva…
Concluzia care m-a ghidat dupa o foarte scurta experienta e ca nu sunt un bun profesor. Am condus si cenacluri, in cateva randuri si a fost cam la fel: nu stiu, n-am rabdare sa explic a doua si a treia oara, desi – paradoxal – mi se spune ca sunt pisalog. Daca insa, atunci cand e in chestiune o problema de ordin general, nu sunt inteles din prima, abandonez, las balta totul, ma retrag. In timp, am descoperit si ca asta te face antipatic, dar in acelasi timp te protejeaza.
Inteleg. Sa trecem acum la Sindromul Robinson, recentul dvs. volum. Cel putin doua din prozele de acolo puteau fi dezvoltate spre roman. De ce ati preferat totusi proza scurta?
Sunt aici de dat doua raspunsuri. Unul e ca de cate ori mi se cere proza de la cate o revista vine si intrebarea-repros: n-aveti decat fragment de roman? Despre utilitatea publicarii in presa literara a fragmentelor (de ceva) s-a discutat mult, parerile fiind impartite. Mie, de ce sa n-o recunosc, imi convine, tiparirea e un fel de revelator, la relectura textul suna imediat altfel, ma verific. Cu cititorul revistei e insa mai complicat. Nu intru in detalii care ar fi fastidioase, fapt e ca acest repros privind unica mea oferta – fragmente – mi l-am asumat.
Al doilea e de la masa unde cativa vechi si buni prieteni ne adunam miercurea la pranz, masa botezata de cei mai tineri si negri in cerul gurii „masa dinozaurilor“. In paranteza fie zis, aceasta masa dintr-o cafenea clujeana si-a avut celebritatea ei pana la cele doua falimente ale cafenelei, si ea celebra, care ne-au constrans sa ne mutam. Acolo, intre cutite si pahara, s-a dezbatut indelung si adesea polemic conditia prozei scurte, in general, in lume, dar si la noi, in special. Daca proba talentului e sau nu proza scurta, pentru ca, se-ntelege, sa scrie roman, text labartat, destructurat, poate oricine. Daca tendinta (moda) imperialista a romanului a fost impusa de editori care-si stiu doar propriile interese sau e un pas natural, misterios, dar natural al vietii literaturii. Daca n-ar fi interesant un demers cu forte conjugate de resuscitare a prozei scurte, demers de asumat pe termen lung si cu buna pregatire de artilerie. Daca n-ar fi aici solutia recastigarii cititorului de literatura, care azi nu are timp si nici tragere de inima pentru sute de pagini de text batucit. Daca o asemenea aventura contra curentului n-ar reoxigena apele cam maloase ale stagnarii. Etc. In acest climat dilematic, dinozauresc, nici nu stiu cum, dar cu mari voluptati, am scris cateva (sunt mai multe!) proze de scurt si mediu metraj, fara sa am in minte alternativa romanelor posibile ce puteau fi trase din acelasi material epic.
Sincer, mi-ar fi greu sa spun care din cele patru proze mi-au placut mai mult. Preferata dvs. care e? Cumva cea care da si titlul volumului?
La fel de sincer raspund: nu stiu. Dupa ultima corectura, care ma tine si ea in priza, dupa cele doua, trei, patru, lecturi de control pe care le solicit si le si obtin, lecturi din care macar una trebuie sa fie rea, fara ghilimele, dupa ultimele telefoane, dupa birocratia precedenta editarii, intru intr-un fel de lehuzie sau post-lehuzie, ma rup de text, ma instrainez de el, fisierele mentale corespunzatoare se aburesc si devin ilizibile. Constiinta mea secreta chiar o anume ostilitate opaca fata de ce a produs. Cam in aceasta faza ma aflu si ea va dura.
Revin la o idee anterioara: scriitoriceste vorbind, va plac mai mult spatiile largi sau zonele inguste? Adica preferati mai mult proza scurta sau romanul?
Preferintele mele in materie de proza au o definitie un pic mai speciala. As zice ca ele nu adauga nimic important, fac parte din categoria micilor secrete de productie de tinut in seif. Imi plac – ca sa facem un pas lateral – textele care merg la tinta rapid, cu precizie micronica si taie ca briciul, indiferent de ce natura ar fi, eseu, critica literara, proza scurta. Asta, si daca au fost scrise de altcineva, dar cu atat mai mult daca sunt ale mele. La relectura, sa-mi dea o placere mai mare ca prima oara: conditie secunda. Dar imi plac si dezvoltarile complicate, scenele cu adancime, culoare, fosnet, figuratie – desigur, dintr-un roman.
Continui sa va descos: ce va solicita mai mult, conceperea arhitecturii narative, redactarea sau rescrierea, corecturile?
Scrisul la un roman care poate dura luni de zile, uneori ani, e – zic eu – ca sapatul unei galerii in bezna, pas cu pas. Ce te tine in forma si treaz in tot acest timp, cel putin in ce ma priveste, e placerea, mai mult decat convingerea sau iluzia ca o sa apara si luminita de la capatul celalalt. Cu o infima exagerare as adauga: quasierotica. Cand treaba-i gata, daca n-ai tinut jurnal de bord ca Thomas Mann sau Gabriela Adamesteanu, e imposibil de reconstituit laborul consumat, asa ca aproape ca nu mai conteaza ce-a fost si cum a fost. Doar expertii, si eu in visele mele secrete ma consider unul dintre ei, excavand in burta textului, din motive detectivistice, afla cate ceva din traseul parcurs. Un exemplu, ca sa fie mai clar ce vreau sa spun: cu acest scop am citit-o pe inca tanara romanciera Simona Sora si pronostichez ca in curand ea va veni cu o surpriza care ne va lasa pe toti masca. Dau aceasta mutare in plic, ca la sah, si se va verifica daca m-am inselat sau nu.
Observ ca preferati sa tineti cititorul in priza si nu va dezvaluiti intentiile pana in ultima clipa. Este un joc care va place, pur si simplu, sau la mijloc sunt strategii narative?
Toate imi plac, dar nu e „joaca“. Preparatiile din imaginatie, presimtirea – intr-o fulgerare – a tonului just, tarcoalele, cu insistente reveniri, in jurul prazii, intentiile si amendarile. Precizarea absolut necesara e ca, in final, nimic din toate astea, si inca din o mie de alte vrajitorii, nu conditioneaza reusita. Odata cartea tiparita, pusa pe masa, nici un alibi nu mai conteaza.
Apropo de tiparire… Schimbarea regimului v-a prins cu patru carti publicate. Au urmat altele cinci. Asadar, ati avut opera si inainte si dupa 1990. Totusi, cand v-ati simtit cu adevarat scriitor?
Intrebarea e realmente interesanta: ce s-a intamplat cu romancierul roman, pentru ca discutam aici doar despre el, odata cu trecerea pragului la marea ruptura? Fiind in perfecta cunostinta de cauza, martor, dar si implicat pana peste cap, dinozaur, adica, am tot filmul in fata ochilor, socotind ca am si scris despre romanele multor colegi de generatie, cititi, chiar si cand n-am scris despre ei, cu creionul in mana si ochelarii pe nas. Si mai spun ceva: cu una sau doua exceptii, nu mi s-au adus obiectii de natura judecatii critice, cu toate ca nu detin legitimatie de critic literar. Intr-adevar, ce s-a intamplat? Ce mutatii, ce cataclisme interioare au intervenit? Sau, daca nu, daca nu s-a clintit nimic, daca e constatabila o incremenire de statuie, cum trebuie ea judecata? Si ce semnificatie au toate astea sub unghiul conditiei scriitorului, in general? Despre toate astea am scris. Intr-un sertar, am un text extins de analiza, cu cateva studii de caz colosal de interesante, text pe care insa nu ma grabesc sa-l consider publicabil.
Bine, atunci n-o sa insist. Cand v-a fost mai usor sa publicati: in 1986 sau in 2014?
Inainte de ’90, ca sa publici o carte trebuia sa te bati, asta-i expresia cu toate acreditarile si rasfolosita. Sa bati la usi, sa fii insistent pe la edituri, sa te lupti cu cenzura, sa ai pile sus-puse. In 1986, din Pe cont propriu mi s-au scos la viza circa 50 de pagini, dar mi s-a si atras atentia sa nu fac galagie, daca vreau sa-mi vad cartea tiparita. Eram lovit in ficat, dar n-am scos o vorba. Mi-am prezentat insa cazul la un colocviu despre roman organizat la Tg. Mures unde eram intre romancieri, colegi si prieteni, lume buna, critici din prima linie si reactia produsa m-a descumpanit. Un confrate romancier a luat cuvantul in contra-replica, amendandu-ma cu severitate. Un critic pe care-l pretuiam, intre patru ochi, sa nu fim auziti, m-a ironizat: iti faci reclama? Securitatea insasi, din culise, a ciulit urechile si am fost avertizat de asta. Mai cu seama, ce m-a dat peste cap a fost, in ambianta, zambetul alb, concesiv si distrat, care indica detasarea, dezinteresul si intr-o oarecare masura plictiseala. Toate erau absurde, cartea mea aparuse. Nu curgea sange din textul amputat, problema pusa de mine pe tapet n-avea miza. Sigur ca de asemenea cazuri e de preferat sa te tii la distanta, mai bine zis sa nu iei cunostinta de ele. Cam asta era concluzia. Fii cuminte, tine-ti gura. Obstacolele insesi ridicate in fata editarii unei carti erau si ele de-un ridicol mortal, chiar daca te puteau duce si la balamuc, in cazul ca n-aveai umor si nervi buni. Zadarnicia era aproape tangibila, dar si ingrozitor de umilitoare. Asa se induce lehamitea rea, distrugatoare, despre care nu-mi face nici o placere sa vorbesc. Azi, in 2014, har Domnului, avem libertate, poti publica tot ce-ti iese din pix, chiar si tampenii absolute.
„Ecluza e cartea in care exista un «Mares» sub forma de concentrat“
Dintre cartile publicate pana acum care considerati ca va reprezinta?
Cu cartile sale, autorul dezvolta un sentiment aproape matern, privilegiindu-le pe cele mai oropsite, am observat-o si la altii. Ma reprezinta, dar nu-i exclus sa gresesc, romanul Ecluza. Desi din categoria dupa care editurile nu se dau in vant, cu varii argumente, am avut marele noroc sa mi-l ia regretatul, formidabilul Musina care mi l-a tiparit la Aula lui. Paranteza: editorul meu era, alaturi de Lefter, anti-dinozaurist, coautorul etichetei de „scriitor expirat“ care i-a ofensat pe multi – presupun ca la mine a inchis ochii.
A fost o intreaga poveste, datorata subventiei lui Caramitru amanata pana in toamna, tarziu: data in tipar de pe o zi pe alta, tiparita contra cronometru, cartea a iesit cum a iesit. Nascuta cu cezariana, plina de greseli enervante de corectura si redactare, cu o literuta neprietenoasa, cu inca alte hibe mai mult sau mai putin sesizabile, Ecluza e cartea in care exista un „Mares“ sub forma de concentrat, de distilat si, da, risc si repet, ma reprezinta.
Si acum, inevitabila intrebare de final: ce urmeaza?
Desi e de rusine, marturisesc ca in unele privinte am superstitii bucovinene de care tin cu dintii. Asa ca, nimic despre ce va fi. Dvt, conditia stiuta a lui Tolstoi.
FOTO: Mircea Struteanu