Ma numesc Serena Frome (rimeaza cu plume) si acum aproape patruzeci de ani am fost trimisa intr-o misiune secreta de serviciul britanic de securitate. De intors, nu m-am intors in bune conditii. La optsprezece luni de la recrutare, am fost data afara, nu inainte sa ma fac de rusine si sa-l distrug pe omul pe care-l iubeam, desi la asta a contribuit si el, fara indoiala.
N-am sa zabovesc prea mult asupra copilariei si adolescentei mele. Sunt fiica unui episcop anglican si, impreuna cu sora mea mai mica, am crescut in curtea catedralei unui incantator orasel din estul Angliei. Traiam intr-un camin cald si primitor, care lucea de curatenie, era dichisit si plin de carti. Parintii mei se intelegeau bine si ma iubeau foarte tare, la fel si eu pe ei. Sora mea, Lucy, era mai mica decat mine cu un an si, cu toate ca in adolescenta zbieram tot timpul una la alta, n-am pus nimic la inima, devenind foarte apropiate mai tarziu. Credinta tatalui meu in Dumnezeu era cumpanita si deloc vehementa, nu incerca niciodata sa ne-o impuna cu de-a sila, as zice ca avea doar atat cat sa-i permita sa urce lin in ierarhia bisericeasca si sa ne instaleze intr-o foarte confortabila vila in stil Queen Anne. Casa se inalta intr-un chiostro delimitat de plante perene, bine cunoscute pe vremea aceea, dar si astazi, celor care se pricep la gradinarit. Totul era deci statornic, demn de invidiat, idilic chiar. Am crescut intr-o gradina imprejmuita, cu toate bucuriile si limitarile aferente.
Sfarsitul anilor ’60 ne-a mai destins existenta, fara insa s-o dea peste cap. N-am lipsit nici o zi de la scoala, cu exceptia celor in care am fost bolnava. Cand ieseam din adolescenta, zidurile gradinii n-au reusit totusi sa ne opreasca de la ceva mozoleala, cum ii ziceam pe-atunci, dupa cum nu ne-au impiedicat sa experimentam fumatul, bautura si un pic de hasis, discurile cu rock-and-roll, culorile mai vii si relatiile mai calde. La saptesprezece ani, prietenii mei si cu mine eram niste timizi si adorabili razvratiti, insa ne faceam constiinciosi temele, ne chinuiam sa ne varam in cap pana ne lua greata verbele neregulate, ecuatiile, motivatiile personajelor literare. Ne placea sa ne dam fete rele, dar in realitate eram destul de cuminti. Savuram excitatia generala care plutea in aer in 1969. Si, odata cu ea, perspectiva momentului cand aveam sa plecam de-acasa ca sa mergem la facultate. In primii optsprezece ani de viata nu mi s-a intamplat nimic straniu sau ingrozitor si de aia am sa sar peste ei.
Daca ar fi fost dupa mine, as fi optat, din comoditate, sa studiez Engleza la o universitate de provincie, din nord sau din vest. Imi placea sa citesc romane. Citeam repede – dadeam gata doua-trei pe saptamana – si mi-ar fi convenit de minune s-o tin asa in urmatorii trei ani. Dar la vremea respectiva eram considerata un fel de ciudatenie a naturii – o fata cu talent la matematica. Disciplina nu ma interesa in mod special, nu-mi aducea cine stie ce satisfactii, insa imi placea ca eram mai buna decat toti colegii mei, si asta fara sa ma dau de ceasul mortii. Stiam rezolvarile inainte sa-mi dau seama cum ajunsesem la ele. In timp ce prietenii mei se luptau cu calcule complicate, eu gaseam solutiile fluierand, pe de-o parte pentru ca rezolvarile pareau ca mi se inlantuie dinaintea ochilor si, pe de alta, dintr-un soi de intuitie a raspunsului corect. N-as fi putut sa explic cum de stiam ceea ce stiam. Evident, un examen la matematica presupunea un efort mult mai mic decat unul la literatura engleza. Unde mai pui ca in ultimul an de liceu devenisem capitanul echipei de sah. Trebuie sa va puneti la lucru toata imaginatia ca sa intelegeti ce insemna pe-atunci pentru o fata sa se duca la o alta scoala din comitat si sa-l faca muci pe un increzut cu pantaloni, stergandu-i de pe buze ranjetul condescendent. Dar, ma rog, matematica si sahul, impreuna cu hocheiul, fustele plisate si imnurile bisericesti, faceau parte din recuzita oricarei scoli, cel putin in acceptia mea. Cand am inceput sa-mi fac planuri pentru facultate, mi-am zis ca de-acum venise vremea sa las deoparte asemenea infantilisme. Numai ca-mi faceam planuri fara s-o iau in calcul pe mama.
Era chintesenta – ori parodia, depinde cum privesti lucrurile – sotiei unui vicar, mai tarziu episcop: o memorie formidabila a tuturor numelor, fetelor si vaicarelilor enoriasilor, stilul cu totul aparte in care trecea pe strada parca plutind, cu esarfa ei Hermès la gat, felul in care stia sa fie amabila, dar ferma, cu menajera si cu gradinarul. Perfect charismatica la orice nivel social, in orice registru. Cum reusea sa vorbeasca pe limba femeilor alora mereu incruntate, fumand tigara de la tigara, care stateau in locuintele sociale – parca le vad stranse acolo, in cripta bisericii, unde se intrunea Clubul Mama si Copilul! Cu cata elocventa le citea povestea Nasterii Domnului in seara de Ajun copiilor de la organizatia umanitara Barnardo, adunati la picioarele ei, pe covorul din salon! Cu cata autoritate innascuta l-a facut sa se simta in largul sau pe arhiepiscopul de Canterbury cand l-a servit cu ceai si prajiturele dupa slujba de sfintire a noului baptisteriu! Lucy si cu mine fuseseram exilate la etaj pe toata durata vizitei, de unde ni se interzisese sa coboram. Toate astea – si aici vine partea cea mai dificila – imbinate cu devotamentul si supunerea absolute fata de cauza pe care o servea tatal meu. Il sustinea, il slujea, il inlesnea la fiecare miscare. De la sosetele perfect aranjate si la cota impecabil calcata din sifonier, la biroul fara fir de praf si la linistea absoluta pe care se ingrijea sa o instapaneasca in toata casa in zilele de sambata, cand tata isi scria predica. Nu cerea in schimb – cel putin, asa imi imaginez – decat ca el s-o iubeasca sau macar sa n-o paraseasca.
Dar ce nu-mi dadusem eu seama pe-atunci era ca sub toata aceasta infatisare conventionala incoltea samanta dura a unei feministe. Sunt sigura ca n-a rostit in viata ei un asemenea cuvant, insa asta nu conta. Convingerile ei mi-au bagat frica-n oase. Mi-a replicat ca era datoria mea de femeie sa ma duc la Cambridge si sa studiez Matematica. „De femeie“? In vremurile alea si in mediul in care traiam, nimeni n-ar fi spus asa ceva in veci. Nici o femeie nu facea ceva in calitate „de femeie“. M-a anuntat ca n-avea de gand sa ma lase sa-mi irosesc talentul. Trebuia sa ma afirm si sa devin eminenta. Trebuia sa urmez o cariera in stiinta, inginerie sau economie. Apoi a bagat chestia cu „ai lumea la picioare“. Cat de nedrept fata de sora mea, ca eu eram si desteapta, si frumoasa, in timp ce ea nu era nici una, nici alta. Ar fi cu atat mai inechitabil sa n-am aspiratii inalte… N-am inteles logica acestui argument, dar n-am zis nimic. M-a anuntat ca n-o sa mi-o ierte in veci daca o sa dau la Engleza ca sa devin o gospodina doar o idee mai educata decat ea. Ma pandea pericolul sa-mi irosesc viata. Astea fusesera cuvintele ei, care echivalau cu o recunoastere a propriei situatii. A fost singura data cand si-a exprimat sau a sugerat nemultumirea fata de propria-i soarta.
Dupa care l-a angajat in lupta si pe tata – „Episcopul“, cum ii ziceam sora-mea si cu mine. Intr-o dupa-amiaza, cand m-am intors de la scoala, maica-mea m-a instiintat ca tata ma asteapta in biroul lui. Fara sa-mi mai scot jacheta verde cu blazonul pe care era inscriptionata deviza scolii – Nisi Dominus Vanum –, m-am cufundat bosumflata in fotoliul lui voluminos de piele, in timp ce el, tronand din spatele biroului, isi strangea hartiile si mormaia pentru sine, punandu-si ordine in ganduri. Mi-a trecut prin cap ca imediat o sa-mi repete Pilda talantilor, dar – surpriza – m-a luat cu chestii practice. Se interesase si el in stanga si-n dreapta. Cambridge-ul trepida sa se stie ca „isi deschidea portile spre societatea moderna, egalitarista“. Cu povara zodiei mele intreit nefaste – absolvisem o scoala publica, eram fata si voiam sa urmez o disciplina rezervata exclusiv barbatilor –, as fi intrat la sigur. Daca, dimpotriva, voiam sa urmez Engleza la Cambridge (ceea ce nu fusese niciodata intentia mea, dar Episcopul nu se-ncurca in amanunte), o sa-mi fie mult mai greu. N-a trecut o saptamana si mama vorbise deja cu directorul. Profesori care predau cele doua materii si-au desfasurat fortele si au facut uz de toate argumentele parintilor mei, la care au adaugat si cateva dintr-ale lor, asa ca, evident, in final a trebuit sa cedez.
Prin urmare, am lasat deoparte ambitia de-a studia Engleza la Durham sau Aberystwyth, unde sunt convinsa ca as fi tinut-o intr-o fericire, si m-am inscris in schimb la Newnham College, Cambridge, ca sa aflu chiar de la primul curs, desfasurat la Trinity, ce mediocra eram intr-ale matematicii. La sfarsitul primului semestru, eram atat de deprimata, ca mai ca nu m-am retras. Niste baieti impiedicati, complet lipsiti de farmec sau de orice alte insusiri ale spiritului uman precum empatia ori gramatica generativa, nimic altceva decat niste veri un pic mai inteligenti ai blegilor pe care ii snopeam la sah, ma priveau cu subinteles cand ma cazneam cu fel de fel de notiuni pe care ei le stapaneau de la sine. „Oo, serena domnisoara Frome“, exclama sarcastic un profesor in fiecare dimineata de marti, cand intram in sala lui de curs. „Serenissima. Ochi-albastri! Vino, draga, sa ne luminezi!“ Atat pentru profesori, cat si pentru colegi era evident ca n-aveam sa ma descurc tocmai pentru ca eram o fata misto, in fusta scurta, cu bucle blonde care-i curgeau pe spate. Cand, de fapt, nu ma descurcam pentru ca nu eram mult diferita de aproape toti ceilalti oameni de pe pamant – nu prea buna la matematica, cel putin nu la nivelul de la Cambridge. M-am dat de ceasul mortii sa ma transfer la Engleza sau la Franceza, ba chiar si la Antropologie, dar nu ma dorea nimeni. In vremurile alea, regulile erau respectate cu strictete. Ca sa scurtez o poveste lunga si nefericita, m-am chinuit sa rezist si, la finalul facultatii, am absolvit cu calificativul „Bine“.
CARTEA
In urma unei aventuri cu un barbat mai in varsta, Serena Frome, o studenta la Cambridge pe cat de frumoasa, pe atat de inteligenta, e racolata de MI5. Suntem in anul 1972. Razboiul Rece e departe de-a se fi incheiat. Legendarul serviciu secret britanic e decis sa manipuleze scena culturala, finantandu-i pe scriitorii favorabili politicii guvernului. Operatiunea primeste numele de cod Sweet Tooth. Cititoare avida, Serena devine candidata ideala pentru o actiune de infiltrare in cercurile apropiate unui tanar si promitator scriitor, pe nume Tom Haley. La inceput, ii indrageste povestirile. Apoi se indragosteste de autor. Va reusi ea oare sa-si ascunda existenta dubla? Ca sa iasa din aceasta dilema, Serena se vede nevoita sa renunte la regula de capatai a spionajului: sa n-ai incredere in nimeni. O extraordinara panorama a tumultuosilor ani ’70, profund marcati de atacuri teroriste, greve, penurie economica, fuste mini si revolutia sexuala, Operatiunea Sweet Tooth cuprinde naratiuni care se intrepatrund, finalul neasteptat chemand la o noua lectura, la fel de incitanta.
AUTORUL
Ian McEwan, unul dintre cei mai faimosi scriitori britanici contemporani, este autorul romanelor Solar, Pe plaja Chesil, Sambata, Ispasire (laureat al National Book Critics Circle Award si W.H. Smith Literary Award), Mangaieri straine si Cainii negri (ambele nominalizate la Booker Prize), Amsterdam (distins cu Booker Prize) si Copilul furat (pentru care a primit Whitbread Award). A scris si volumele de povestiri Prima dragoste, ultimele ritualuri (castigator al Somerset Maugham Award) si In asternuturi.