1.
tot felul de bunatati pe care n-as zice ca le are in meniul ei obisnuit (pastrama, carnati si peste prajit etc.). Habar n-am daca crede in mine, daca se roaga la mine, daca imi accepta sau nu existenta, dar cu siguranta mata s-a prins de sfintenia trotuarului din spatele blocului meu. O vad destul de des sub fereastra, asteptand linistita in pozitia „sezi!“, ca un caine. Din cand in cand priveste in sus.
Am intalnit-o de mai multe ori pe pamant, cand ma duc cu gunoiul, am incercat sa-i vorbesc, dar dispare glont la apropierea mea. Proasta!
Aseara am iesit la fereastra si am urmarit-o vreo cateva minute bune cum alerga dupa niste hartii starnite de-un vartecus. Se juca asa fain in legea ei, incat m-am gandit ca ar fi pacat de la Dumnezeu daca as intrerupe asta aruncandu-i din cer o bucata de carne.
2.
Am iesit la fereastra, am tras cate un fum alternat cu cate o gura de liniste urbana si mi-au cazut ochii pe familia de gugustiuci care si-a facut cuib dupa antena parabolica ramasa a nimanui de pe urma unui italian, fost chirias in blocul nostru.
Gugustiucii de dupa antena parabolica se iubesc ceva de groaza: iar au cazut closca. Nu vorbesc prostii cand spun „au cazut closca“, pentru ca i-am vazut cu ochii mei cum clocesc cu randul, si femela, si masculul (ma rog, eu nu stiu care-i masculul si care-i femela, dar cum cei doi au dimensiuni diferite, cred ca-i exclus sa fie gugustiuci homo). Sunt la a treia sau a patra generatie de pui pe anul in curs. Ii scot pe banda rulanta, incat nici n-apuc sa-mi dau seama daca-si iau vreodata o pauza. Ai putea crede ca si-au facut si o afacere din asta – „Clocitul – o problema?! Ouati si de restul se ocupa asociatia noastra familiala!“. Azi vezi un puisor in puf, asteptand cu gura cascata la antena parabolica, maine-i vezi pe astia tusti pe oua. Imi si inchipui lejeritatea cu care parintii – banuiesc, tatal – scapa de progenituri: „Puiule, viata-i grea. Tu esti mare de-acuma, uite ca ti-au crescut si vreo doua pene. Ia de-aici o musculita de drum si zboara in lume“.
Iar puiul dispare pe veci, zboara de la etajul trei pana in ghearele pisicii boschetare care patruleaza pe sub geamul nostru, dupa ce i-am dezvoltat eu reflexul pavlovian, aruncandu-i din cand in cand cate o bucata de carne.
3.
Sub geamul meu de la bucatarie, in locul unei spalatorii auto, s-a construit un camin studentesc. Ceva mai de fite, banuiesc, dupa masinile noi aparute in zona, cu care ma bat pentru locurile de parcare. Regim parca de hotel: nici nu se fumeaza in interior. Lumea iese la o tigara in fata cladirii. Sau poate ca nu-i nici o interdictie, doar le place unora sa fumeze in aer liber. Habar n-am.
Sambata pe la 9-10 seara, deja noapte, era superpetrecere. Una din aia adevarata, cu muzica buna, nu foarte tare, sa lase loc si de-o discutie. Pe fundalul asta sonor cumva nostalgic pentru mine, suprapus peste muzica mea de pe laptop, mi s-a parut ca aud un urlet infiorator. Am iesit la fereastra deschisa. In usa caminului, vreo zece studenti infrigurati, la tricou, cu cate un pahar, o sticla, o tigara in mana. O glumetie, o chicoteala, o lipeala. Oameni care trag de fericire ca din fumul tigarii.
Nu ma inselasem. Am reauzit un urlet prelung, am si deslusit clar cuvintele lui, dar din unghiul meu inca nu se vedea cine-l scoate: „Bunicaaa meeeaa! Bunica meaaaa!“. Apoi, ca-ntr-o regie trasa de par, aproape in ralanti, au aparut din off un baiat de vreo opt si o fata de vreo zece ani. Imbracati ca vai de viata lor – ea intr-o rochita, el in slapi, tricou si pantaloni scurti – doi pui de tigan. Baiatul tot incerca sa o prinda stangaci cu bratul de dupa umar, s-o consoleze cumva, s-o opreasca. Fata isi smulgea parul din cap si urla: „Ooooo, vreau pe bunicaaa inapooooi! Bunicaaaa meaaaa!“. S-a prabusit in mijlocul strazii: „Unde-iiii bunicaa meeea? Ca ma omoooor si ioooo! N-ooo muriiit“.
Studentii au incremenit care cum era, cu sticla de bere inspre gura, cu tigara intre degete. Au si amutit. Priveau nemiscati, in tacere. Numai ala micu’, mut si el, tot o tragea pe fata de-un brat, incercand s-o ridice din strada. Fata s-a ridicat dupa ceva timp si a plecat impleticindu-se mai departe, cu ala micu’ straduindu-se stangaci sa o cuprinda de dupa umar, ascultand-o scancind: „Bunicaaaa meaaaa! N-oooo muriiiiit! O vreeeau pe bunicaaa inapoooi!“. Au iesit din unghiul meu de vedere, dar o puteam auzi plangand in continuare.
Studentii au intrat in cladire fara sa-si vorbeasca, de parca nici nu s-ar fi cunoscut unul cu altul. Sus in camin, dintr-o camera oarecare, rasuna o muzica buna, nu foarte tare, sa lase loc si de-o discutie.
M-am intors si eu la laptop. Am oprit muzica.