32%. Binisor. Si probabil ca procentul real e chiar ceva mai mare. Uite comédie romaneasca: acum vreo doi ani, in vara, USL-ul, fie-i tarana usoara, se straduia sa demonstreze ca in Romania nu sunt decat vreo cincisprezece milioane de votanti. Acum toata lumea politica vrea sa fie cat mai multi: optsprezece milioane si ceva, da cineva mai mult? Probabil ca adevarul e undeva la mijloc, ca in Caragiale: vreo saispe-saptespe. Iar printre cele optsprezece milioane de pe hartie se numara si cei doua-trei-patru milioane de romani din strainatate, care poate ca ar fi votat si ei daca le-ar fi fost ceva mai usor. Numai ca partidul aflat azi la putere prefera sa le fie cat mai greu, fiindca, cine stie din ce motive, romanii din strainatate nu prea iubesc PSD-ul. De aceea fosta guvernare se straduia sa ii aduca la vot, iar actuala guvernare se chinuie sa le puna piedici, fiind multumita cu publicul captiv din Romania. Vorba cuiva: decat viii din Canada, mai bine mortii din Teleorman.
Sa nu cartim totusi: a fost bine. Mai ales ca partidele politice sunt toate nemultumite si se chinuie sa para toate multumite. Jalnicii politicieni locali au devenit atat de previzibili, cu tot cu analistii, sociologii si jurnalistii lor de partid, incat nu mai sunt in stare nici sa simuleze emotii: vorbesc despre victorie cu fete golite de orice expresie si cu gandurile aiurea. PSD-ul a vrut 40 de procente si nu le-a obtinut, liberalii visau la 20 precum vrabia la malai, PMP-ul parea convins – nu se stie de ce – ca o sa atinga o cota de 10%, asa ca pana la urma cel mai castigat a fost Mircea Diaconu, actorul din filmele cu ardeleni in America. (Pun pariu ca multi romani isi inchipuie si acum ca il trimit la Bruxelles pe Romi ala din Poplaca.)
Poate ca nu-i o dovada de maxima seriozitate sa trimitem in Parlamentul European un actor cu veleitati de politician, dar dupa ce am avut acolo reprezentanti de soiul lui Gigi Becali si Corneliu Vadim Tudor, as zice ca Mircea Diaconu e un pas inainte. Nu ne putem compara noi, cetateni ai unei tari deformate de comunism si abia intrate in U.E., cu democratiile vechi si solide din Europa. Ba chiar incepe sa mi se para ca nici n-ar mai trebui s-o facem.
Marea Britanie, de exemplu, tara cu o veche traditie parlamentara si o civilizatie de invidiat, a trecut si ea prin alegeri. Iar partidul de pe primul loc, preferat de majoritatea britanicilor echilibrati si rationali, a fost UKIP-ul nationalistului Nigel Farage, care rezolva frustrarile britanicilor contemporani ostracizand emigrantii bulgari si romani. Pe vremuri ma intrebam cum de-a putut exista o miscare nazista in Marea Britanie interbelica. Acum nu ma mai mir.
Mai e si Franta cea democratica, socialista si civica, natiune europeana renumita pentru rafinamentul culturii ei, pentru prosperitatea si sindicatele ei omnipotente, tara Revolutiei Franceze (de unde si numele) si aparatoarea celor oropsiti. Acolo, surpriza, pe primul loc la alegerile europarlamentare s-au plasat tot nationalistii, ceea ce arata ca democratia franceza incepe sa puta mai rau decat branza lor.
In fine – desi exemplele sunt mai multe decat spatiul acestui text – in Grecia, patrie a democratiei si (in ultimele decenii) inovatoare a evaziunii fiscale, pe primele doua locuri in alegerile europarlamentare s-au plasat extremistii de stanga si cei de dreapta. Cata frustrare trebuie sa se fi acumulat acolo pentru ca majoritatea votantilor sa o ia pe de laturi atat de tare – care hais, care cea!
In atare conditii, parca vad cu ochi mult mai buni Romania, unde unicul partid vag extremist, desi mai degraba ridicol, n-a reusit nici macar sa depaseasca pragul electoral. Avem problemele noastre – si nu putine –, dar de data asta febra frustrarii nationaliste ne-a ocolit. Putem incepe sa dam lectii de democratie. Si, daca vreti, si de actorie, stim noi un baiat fain la Parlamentul European, intrebati de Romi din Poplaca…