Cum nu sunt critic muzical, nu ma deranjeaza, ma onoreaza simplu sa pot sta de vorba cu el, fara presiunea si corsetul pe care le implica un interviu oficial. Ii pot intelege insa pe criticii, relativ frustrati, care ii invaluie prestatia muzicala intr-o plasa de metafore mai mult sau mai putin fericite si isi trimit cititorii, pentru a afla mai multe, la… programul de sala, „excitant si frumos conceput“, cum rezolva problema luna aceasta, dupa un concert la Zürich, un ziarist elvetian. Criticul in cauza scria, referindu-se la acelasi concert beethovenian, cel in do minor, al treilea, cantat si la Frankfurt, ca Radu Lupu „se misca in partitura ca intr-o gradina“, ca sonoritatile sale pun in evidenta frumusetea florilor (muzicale), iar orchestra, gradinarii ce il insoteau, s-ar fi strans in jurul lui „fara rezerva“…
Daca ar fi sa continui pe aceeasi coarda, as spune ca, la Frankfurt, „gradinarii“ si seful lor, Sebastian Weigle – cel ce nu de mult a acceptat sa trunchieze Oedipe-ul enescian, scurtat de ultimul act! –, nu prea au respirat impreuna cu pianistul si nici nu au respectat insistentul lui indemn terestru… „Nu calcati pe flori!“ Publicul din sala plina varf de la Frankfurt – care s-a rarefiat in partea a doua, la ultima simfonie bruckneriana – a respirat aerul „gradinii“ lui Radu Lupu, in orice caz in pasajele solo ale concertului, cand linistea a fost cu totul exceptionala pe parcursul cadenzei beethoveniene, iar apoi a bisului cu Impromptu-ul in La bemol major de Schubert.
Retrospectiv, ma gandeam ca este pacat ca multe din concertele sale transmise odinioara live, cu orchestre si dirijori de exceptie, de la Cleveland, Amsterdam, Los Angeles s.a.m.d., nu pot fi ascultate decat de o mana de colectionari. Si ca mi-ar placea sa-i cunosc vechile interpretari, azi uitate, ale primului Concert pentru pian si orchestra de Liszt sau ale celui de-al doilea de Prokofiev, despre care unul din cei mai exigenti muzicologi britanici specialisti in arta pianului, Bryce Morrison, scria ca sunt „binecuvantate cu intregul sau rafinament distinct“… Astazi, repertoriul de concert al lui Radu Lupu se concentreaza pe clasicii vienezi, cu predilectie pe concertele pentru pian ale lui Beethoven si o duzina reprezentativa din cele ale lui Mozart. Din cand in cand, norocosii pot asculta si cate o sedinta de muzica de camera, cum s-a petrecut recent la editia berlineza a Festivalului International de Muzica de Camera de la Ierusalim, unde, cu doua saptamani in urma, Radu a cantat impreuna cu membrii Cvartetului Michelangelo, condus de Mihaela Martin, Cvartetul pentru pian in sol minor KV 478 si apoi o sonata pentru vioara si pian de Mozart.
Intamplarea face sa fi gasit chiar inaintea venirii lui Radu Lupu la Frankfurt un vechi album de fotografii, Muzicieni in aparatul de fotografiat. Fotografii de Laelia Goehr, aparut cu ani in urma la Londra, si in care fiecare imagine este insotita de o tableta evocatoare scrisa de o personalitate a vietii muzicale britanice din anii ’60-’80, John Amis (o buna cunostinta a pianistului, mi-a confirmat Radu).
Fotografia il infatiseaza in postura sa… fara barba, la Concursul International de Pian de la Leeds, pe care l-a castigat in 1969. John Amis exclama amuzat de diferenta de infatisare la data aparitiei albumului, prin 1987, ca Radu ii aparuse in ultimii ani ca un „leopard, amintindu-mi de picturile lui Rasputin. Nu vreau sa spun ca ar fi similare caracterele lor, desi, poate, exista ceva de calugar smintit la Radu. Imediat dupa Leeds a existat ceva usor «tacanit» in felul lui de a face muzica: o linie de bass in Beethoven ne era adusa brusc in atentie de parca ar fi descoperit sub Sonata Lunii o alta Mare Poarta a Kievului. Dar orice trasatura de mujic aspru a disparut; practic, nu cred ca exista un alt pianist care sa fi atins o asemenea noblete ca Radu in Haydn, Mozart, Schubert si Schumann. Josef Krips a spus odata «Beethoven se indreapta spre ceruri: Mozart vine din ceruri». Dincolo de suprafata lui Mozart exista un soi de panaceu, o stare perfecta, un secret al vietii insasi pe care Radu le poate revela, iar el pare sa fie capabil sa transmita calitatea mozartiana muzicii altor compozitori. Cu siguranta, este un dar al zeilor, sprijinit pe truda si experienta“.
Cum s-ar putea exprima mai generos ceea ce am resimtit si noi, prietenii lui, inca o data, in weekend-ul trecut la Frankfurt?…
FOTO 1: Victor Eskenasy
FOTO 2: Laelia Goehr
Galerie foto
.jpg)