Raspunsul meu a luat forma ironica: „Poate doar de superioritate“! L-am parafrazat apoi pe Ionesco, zicand ca intotdeauna e preferabil „un succes mare intr-un teatru pentru cei mici, unui succes mic intr-un teatru pentru cei mari!“. Vorbim despre aceeasi arta, teatrul, doar ca animatia are specificitatile ei, iar artistii cu viziune si spectatorii avizati au inteles aceasta realitate. Imi vin in minte initiativele remarcabile ale baronului George Löwendal, care, in 1928, la 1 mai, crea, in premiera absoluta in Romania, primul teatru cult de papusi la Teatrul National din Cernauti. Scenograful s-a orientat „de la bun inceput spre marea literatura europeana scrisa special pentru scena marionetelor“ si avea in plan „proiectul unui spectacol in care intentiona sa combine prezenta papusilor si a actorilor vii, cu ajutorul unui sistem de oglinzi dispuse la 45 de grade“. In insemnarile sale memorialistice, George baron Löwendal scria „nu sunt deloc de acord ca marioneta trebuie sa imite din rasputeri omul viu. Este o nerozie si prin aceasta punem granite dezvoltarii acestui teatru, care nu ajunge niciodata la viata omului adevarat, ci ramane mai stangaci decat el. In timp ce, daca mergem direct la figura plastica insufletita, putem adeseori sa intrecem tot ce sunt capabili sa faca oamenii vii“ (George Löwendal, un aristocrat in luminile rampei, Bucuresti, Fundatia Löwendal, Editura ICR, 2011).
Cea mai buna modalitate de a forma viitorii spectatori si creatori
Animatia nu mai este demult proprie doar productiilor care se adreseaza copiilor. Spectacolele de animatie pentru adulti sunt o realitate artistica, dupa cum mijloacele de expresie tipice animatiei sunt utilizate de regizori de valoare mondiala din teatrul pentru maturi. Exemple notorii: americanul Robert Wilson, francezii Philippe Genty, Joel Pommerat, canadianul Robert Lepage, romanul Silviu Purcarete. Intr-un interviu, unul din rarele pe care le acorda, realizat de Eugenia Anca Rotescu si Oana Cristea Grigorescu, pentru revista „Observator Cultural“, Silviu Purcarete spunea ca „papusa este o alcatuire a subconstientului, se adreseaza imediat subconstientului. Papusa poate fi un totem, are o forta cu totul speciala. Papusa este fascinanta, pentru ca vine din strafundurile copilariei, din universul magic al copilului, care incepe cu un bat pe care-l anima si… uite calul cum merge! Lucrul asta nu se poate uita. Adultul se duce la teatru – cel care are cu adevarat nevoie de teatru – fiindca a fost modificat de mic de betisorul care topaia… Asta-i motorul nevoii de teatru! Ca teatrul se face cu o papusica sau cu Victor Rebengiuc, pana la urma e cam acelasi lucru“.
In 2006, editia cu numarul 60 a Festivalului de Teatru de la Avignon a fost deschisa de Scufita Rosie a lui Joël Pommerat, spectacol inclus ulterior si pe afisul de la Odeon Théatre de l’Europe din Paris si prezentat, in 2011, si in Romania, la Iasi, in deschiderea Festivalului International de Teatru pentru Publicul Tanar, de la Teatrul „Luceafarul“. Regizorul francez a semnat o trilogie pentru copii, senzationala sub raportul abordarii si realizarii artistice, care mai include Pinocchio si Cenusareasa. Joël Pommerat spunea ca „publicul copil are dreptul la aceeasi profunzime a cautarii, la aceeasi dorinta de perfectiune ca publicul adult. Sunt convins ca cei mici au dreptul ca noi, artistii, sa nu ajustam nimic din felul in care facem teatru atunci cand facem teatru pentru ei“. In copilul de azi se afla adultul de maine, acela care va merge la teatru si va sti sa aprecieze calitatea estetica.
Povestile lui Pommerat au ajuns la Odeonul parizian sub directoratul lui Olivier Py, care considera ca spectacolele jeune public trebuie sa fie o directie prioritara. El insusi a semnat, in 2009, Contes de Grimm, intrucat dincolo de istoriile despre cum printesele isi intalnesc printii, povestile fratilor germani sunt cel mai potrivit „mijloc de a le vorbi copiilor despre ceea ce nu le vorbim de fapt“, cum zice, cu profunzime, Py. Nu intelegi si respingi doar ceea ce nu cunosti, asa incat teatrul pentru copii e cea mai potrivita modalitate de a atrage si forma viitorii spectatori avizati si viitorii creatori. Mersul la teatru si vizionarea unui spectacol reprezinta o deprindere dobandita prin exersare. Modelarea sufletului e cel putin la fel de importanta ca antrenarea mintii, dezvoltarea in acord cu disponibilitatile propriei personalitati, stimularea creativitatii fiind prioritati ale oricarei strategii educationale.
Privind inspre teritoriile culturale anglofone, sa dam exemplul lui Royal Shakespeare Company, institutie care cultiva stranse legaturi pedagogice cu profesorii de Drama, caci, da, acolo exista o asemenea disciplina in curricula scolara din toate ciclurile de invatamant. Comunitatea educatorilor de pe langa RSC include artisti, profesori, elevi si parinti. „Stand up for Shakespeare“ a fost o campanie lansata cu cativa ani in urma, la care au raspuns peste 15.000 de persoane interesate de ideea de a-l intalni mai des pe Shakespeare in scoli, pe calea teatrului. Campania s-a materializat, printre altele, intr-un manual practic, o resursa spre uzul educatorilor, pentru a-i ajuta pe copii si tineri sa-l descopere pe bardul de la Avon in moduri vii si cat mai active.
Intr-o masura mai mare decat in teatrul pentru adulti, unde convenientele sociale concureaza sinceritatea reactiilor, in arta scenica pentru copii conceptul „teatrul ca intalnire“ e ilustrat abundent. Cu colegii ori insotiti de parinti, bunici sau frati mai mari, pustimea vine la spectacol din dorinta de a fi impreuna cu altii. Americanii cultiva „reprezentatia pentru intreaga familie“, ocazia de a petrece timp de calitate impreuna cu cei dragi. E teatru pe nivele de adresabilitate, continand mesaje pentru copii, dar si un subtext lizibil doar pentru adulti. In lumea celor mici, teatrul e si mijloc cognitiv, ludicul devenind mecanism de exersare a rolurilor din lumea maturilor. Referindu-se la Pinocchio, Joël Pommerat spunea ca „povestea lui Collodi te invata cum sa convietuiesti“, iar asta e si filosofia spectacolului sau.
In cel mai recent roman al sau, Matei Brunul, in care personajul principal este un marionetist, Lucian Dan Teodorovici a consacrat cateva fragmente acestei profesiuni in care performanta vine din talent, darurire si modestie: „Marionetistul e un fel de muzician: el stapaneste corzile papusii la fel cum muzicianul stapaneste, ajutandu-se de arcus, corzile viorii. Si astfel marionetistul creeaza o simfonie, nu una a sunetelor, ci una a miscarilor. Iar simfonia e chiar mai complexa decat a muzicianului, caci sunt mai multe corzi de controlat“. Restul e emotie si… tacere!
Galerie foto
