Ca mai demult pe crestele aspre ale carpatilor/ La trecatoarea de stanci colturoase bratocea/ Unde ciobanul intalnit se masturba in aer liber/ Si cainii de la stana lingeau pe piatra sperma.// Era frumos ciobanul si cat de feciorelnic/ Acolo pe crestele aspre ale carpatilor/ Arata felul pur in care el stie sa faca dragoste/ Samanta, ca un scuipat, facea pe stanca: plici/ Cainii ciobanesti o inghiteau cu lacomie/ Nu ramanea nici o murdarie/ Si totul era atat de frumos, atat de pur.“
Iata un poem aproape octogenar. A aparut in placheta lui Geo Bogza din 1933, Poemul Invectiva, pentru a fi reeditat (cu intregul ansamblu) dupa mai bine de cinci decenii, in 1986, intr-o editie scoasa la Panciova, in Banatul sarbesc. A fost reluat zece ani mai tarziu, in volumul-dialog Eu sunt tinta. Geo Bogza in dialog cu Doina Turconi.
Intamplarea face ca am avut acces la editia de la Panciova, descoperita… exact la varsta potrivita in biblioteca lui Valeriu Cristea. Geo Bogza insusi i-o oferise criticului, ca si cum patriarhul literelor noastre din deceniile opt si noua ar fi vrut sa-i reaminteasca de exhibitiile socante si minunatele lui obraznicii din tinerete.
Era – si ramane – un contrast frapant intre imaginea lui Bogza varstnic, ceremonios si oracular, dominand nu numai prin statura, ci si prin verbul de ultraintelept al Cetatii adunarile scriitoricesti (ulterior, Octavian Paler va intra in rol) si imaginea de scandalagiu a lui Bogza tanar, dus la inchisoare pentru „atentat la bunele moravuri“, in noiembrie 1932, si pentru „pornografia“ din Poemul Invectiva, in aprilie 1937.
Dupa atata vreme, intreaga placheta a fost reeditata intr-un volum, antologic la propriu si la figurat, prefatat de Paul Cernat si cu o cronologie plus referinte de Teodora Dumitru. Abia cu aceasta editie scoasa intr-un tiraj de masa, in colectia „Jurnalului National“, se poate afirma ca versurile de tinerete ale lui Bogza au ajuns sub ochii (si nu doar la urechile) publicului larg.
E o intrebare, pentru mine, daca Poemul Invectiva le-a fost cunoscut poetilor nostri de ultima generatie. Lui Marius Ianus, de pilda, in al carui Manifest anarhist si alte fracturi (2000) se intretineau relatii sexuale neprotejate cu Romania: „Sunt atent cu tine, Romania,/ iti introduc penisul meu lung si negru/ in pantec, Romania/ la sfarsit o sa stii si castigi, Romania?/ Ai invatat sa faci bani?/ Mai poti sa raspunzi, Romania?/ Presedintii sunt niste cretini, Romania/ guvernul e o adunatura de cretini/ ei n-au dat niciodata bani unor cersetori, Romania/ putem sa traim cu apa si radacini, Romania/ putem sa fugim in munti,/ Romania/ numai ca tu nu vrei// Romania!“. Sau Elenei Vladareanu, in ale carei Fisuri (2003) statuia lui C.A. Rosetti oferea posibilitatea unei felatii: „urca-te pe statuia lui rosetti/ asaza-i cravata florile pe umar/ suge-i sexul“.
Cum ar fi fost, oare, mai bine pentru cei doi poeti din anii 2000? Sa fi citit versurile din 1933 ale lui Bogza – sau sa nu le fi citit? Prima si cea mai sanatoasa reactie ar fi sa spunem ca era preferabil sa le cunoasca. Daca esti un ignorant voios ori ai informatii lacunare asupra precedentelor, risti sa faci in ochii celor avizati o figura nu prea onorabila. Reeditezi, involuntar si inconstient, ceea ce s-a mai scris; si poate ca mai bine. Esti o copie a unui original de care n-ai habar. Lasand deoparte relevanta artistica, tanarul Bogza te surclaseaza prin aceea ca te devanseaza.
Si totusi, voi spune ca pentru un tanar si radical poet al generatiei 2000, orice nume ar purta el, numai bun sa fie (Marius Ianus si Elena Vladareanu sunt printre cei mai buni), e preferabil ca lectia practica de avangardism a lui Bogza sa nu fi fost cunoscuta pe latura aceasta sexualizanta si scabroasa, naturalista si expresionista din Poemul Invectiva. Caci un avangardist e prin definitie un artist ce se ridica impotriva canonului, establishment-ului, academismului, statuilor, muzeelor, istoriilor literare. Daca e coerent in avangardismul sau, el va nega si istoricitatea. Un rebel care sa citeze altfel decat in batjocura si care sa se refere la o traditie consacrata a rebeliunii, la care el se va adauga cuminte? Sa ne imaginam ca Marius Ianus s-ar fi putut agata de pulpana Poemului Invectiva, resemnandu-se sa continue, in 2000, ceea ce facuse Geo Bogza in 1933?
De altfel, Bogza ne arata indirect si ca proximitatea fata de un mare poet poate fi strivitoare. Arghezianismul imi pare uneori sufocant in placheta aceasta atat de socanta, acum, pentru marele public; si iesirea tanarului Bogza de sub influenta volumului-capodopera al lui Arghezi, Flori de mucigai (1931), s-a produs in Poemul Invectiva foarte greu si numai pe anumite secvente.
Mai bine deci, pentru un avangardist pur si dur, tinerete fara batranete si acte de rebeliune fara anxietatea influentei.