Sunteti la finalul unui sejur in Romania. Stiu ca a fost foarte obositor, dar ma intereseaza ce ati vazut in aceste drumuri?
Am intrat dinspre Ungaria, pentru ca am fost la un festival literar si mi-a fost tradusa si Vizuina in maghiara. Primul oras in care ne-am oprit a fost Sighisoara, apoi am fost la Brasov, la Sibiu, la Paltinis si Rasinari, la Arad si la Timisoara, apoi am ajuns la Bucuresti. Deci, un periplu prin zone pe care nu le stiam destul de bine. Dar n-as zice ca acum le cunosc mai bine, pentru ca totul e o goana intr-o masina sau niste ore petrecute intr-o camera. A fost interesant. La Sighisoara a fost o intalnire care mi s-a parut foarte vie, un dialog interesant intre literati si cinefili si producatori de filme. Celelalte intalniri au fost, in general, la universitati. Audienta mi s-a parut si receptiva si, in mare masura, avizata. Mai mult nu putem sa cerem decat Domnului… Domnul a fost generos: chiar si vremea a fost frumoasa. Asa ca, in general, a fost bine.
Ce detalii mai retineti cand treceti prin Romania?
Din vizita asta?
Nu doar din asta. De exemplu, cand ati fost insotit de Antonio Tabucchi?
Din pacate, l-am pierdut intre timp… A ramas amintirea trista si melancolica. Noi planuisem o carte impreuna. Am si imprimat in masina, apoi la el, la Paris, un inceput de dialog. Nu ne decideam cum sa-l configuram lingvistic. Au fost deja acolo cateva momente speciale. El a fost foarte incantat de acea calatorie. Era un fumator inrait, asta l-a si naruit. La Rasinari, unde am poposit intr-o pensiune, seara tarziu, era in fata pensiunii un taran care fuma. El s-a asezat langa el si au fumat amandoi intr-un fel de confrerie masculina care pe el l-a miscat foarte mult. El insusi fiind de origine taraneasca, avea fata de omul simplu o mare, mare atractie.
Eu am mai fost, intre timp, o data in Romania, la Iasi, la Universitate, cand mi s-a dat un titlu pe care abia-l duc. Acolo am avut aventura cu melcul. Poate o stii deja. La Casa Pogor, cand am iesit in gradina, ne-a traversat drumul un melc. Sotia mea l-a luat si l-a transportat ilegal prin diverse aeroporturi si verificari de securitate, cum sunt acum peste tot in aeroporturi. Ca de aici am plecat in Spania, de acolo am fost la Londra. Deci, el a avut o intreaga calatorie. Ea a reusit sa-l mascheze destul de bine, intr-o cutie de plastic de mozzarella, cu cateva gauri prin care sa poata sa respire. L-am dus cu noi in exil in America.
Eu am tot scris ca mi-am luat limba cu mine ca un melc. Pentru ca e, de fapt, refugiul meu si acuma. Si am petrecut impreuna cu melcul la Bard College, dar uneori si la New York, mai mult de un an cred. Dupa aceea, noi am plecat intr-o calatorie si nu-l puteam lua, l-am lasat in grija cuiva care a fost neglijent. L-am gasit mort. Nici macar cu o scrisoare de adio… Am fost perplexati cand am vazut ca nu a ramas mai nimic din el si ne-am gandit ce-o sa ramana din noi. Probabil, mai nimc. Din el cochilia, din noi o alta cochilie.
Limba?
Eu am incetat sa mai cred in posteritate, asa ca nu stiu ce ramane si daca ramane ceva din toata zbaterea asta literara creatoare. Ce am povestit este o amintire.
Acum am avut un alt moment excesiv de liric si poate putin caraghios pentru un om destul de batran. Ne-am dus la Paltinis, fiind la Sibiu, Paltinisul fiind relativ aproape. Si acolo, in preajma casei lui Noica, am vazut o femeie intre doua varste fugarind cu mare tandrete o vitica, pe care o numea Dani si pe care o tot implora: „Dani, vino incoace! Dani, iti dau cu biberonul! Dani, nu te salbatici!“. Cand a vazut ca noi o urmarim asa fermecati, femeia ne-a zis: „E orfana. Noi o hranim cu biberonul“. Aceasta relatie vetusta, ca sa zic asa, sau prea romantica daca vrei, a fost un moment deosebit. Ne-a amuzat, dar ne-a si emotionat, am regasit o istorie veche a asezarilor rurale si a universului taranesc, traditional, unde s-au mai pastrat relatii speciale intre om si animal, intre om si padure, intre om si izvor. Desi in epoca asta a noastra moderna contactul cu natura este in parte artificializat, acolo sunt inca firesti oaze ale trecutului unde mai putem contempla ceea ce a fost inainte de noi.
Pentru ca ati folosit aceasta metafora a melcului care-si duce cu el casa, respectiv a limbii romane, a limbii precum o casa de melc… A fost vreodata limba romana pentru dumneavoastra si un loc de refugiu?
Este tot timpul. A fost de la inceput.
Nu doar un exil?
Nu am spus ca e un exil. Exilul e in afara ei. E in afara refugiului. A fost de la bun inceput un refugiu. Chiar si cand am trait in Romania. Stii prea bine, pentru ca te ocupi si tu cu indeletnicirea asta puerila a scrisului si a cititului, ca literatura, arta in general, iti ofera un (relativ) mic refugiu din haosul cotidian. Adica, te retragi in tine si incerci sa ignori jur-imprejurul sau sa il intelegi mai bine sau sa-l recreezi intr-un mod mai deosebit, mai original. Limba a ramas un refugiu esential pentru mine. Eu am, cum stii probabil, o biografie mai complicata, si in momentul cand, la 9 ani, revenind in Romania din lagar, am descoperit in basmele lui Creanga magia cuvintelor si a unei limbi diferite de limba de pe strada sau de acasa, a fost prima racordare la acest refugiu pe care l-am desoperit cu incantare si in care m-am retras.
In toti acesti ani de cand stati in America si in care sunteti activ intr-un mediu academic-artistic-literar, nu a fost limba si o zona de tensiune, nu a existat niciodata tentatia de a scrie intr-o limba mult mai accesibila decat romana, cum este limba engleza?
Tentatiile sunt multe. Cu varsta ele nu descresc, ci se inmultesc. Din pacate, posibilitatile de a le satisface se imputineaza.
Da, a existat aceasta tendinta. Eu am plecat foarte tarziu din Romania si am ajuns si mai tarziu in America. Am facut un ocol prin Germania. Sa ne referim, de exemplu, la cazul Eliade: el a scris si in alte limbi, dar nu fictiune, fictiunea a scris-o in romaneste. Lucrarile lui stiintifice, articolele le-a scris si in franceza sau in engleza. Dar fictiunea vine dintr-o limba a interioritatii si a biografiei celei mai profunde, chiar daca nu este autobiografica. Fictiunea de acolo se adapa, acolo este izvorul ei. E greu acest salt, iar eu n-as fi putut sa-l fac.
Predau la colegiu in engleza, corectez tezele studentilor, scriu din cand in cand si un eseu sau un articol in engleza. Mai greu este insa cu fictiunea sau, ca sa glumim, cu scrisorile de dragoste. Cum zicea Cioran candva, cel mai teribil este sa scrii o scrisoare de dragoste cu dictionarul. Trebuie sa vina din profundul profundului si sa-si aiba pulsatia ei proprie.
Nu am incercat sa scriu fictiune in engleza. Cateva vagi incercari m-au dezamagit, nu aveam limba pe care o am in romaneste. Era o limba simplificata si simplificatoare, nu era cea pe care eu i-o doream literaturii mele.
Eu o sa insist pe acest subiect pentru ca limba, pana la urma, este instrumentul principal de lucru al unui scriitor…
Absolut.
Stiu ca ati spus-o si ati si scris-o deseori ca, in momentul in care ati ajuns in America, in 1988, nu stiati o boaba de engleza. Ce as vrea eu sa va rog e daca ati putea sa-mi descrieti ce ati simtit atunci. Ce era? Era confuzie?
Eram un martian si mi-am regasit imediat comunitatea fictionala a surdo-mutilor. Eu am scris un roman, Plicul negru, in care e vorba de o asociatie a surdo-mutilor din Romania in care vedeam simbolul intregii societati in conditiile acelea. M-am si documentat partial la asociatia aceea. Am luat ziarele lor, am incercat sa inteleg ce se intampla cu ei in conditiile respective. Am sa-ti fac o marturisire. Am incercat si in America sa-i descopar, pentru ca ei sunt si in America, desigur. Am gasit si un film documentar extrem de interesant despre ei, cu un titlu faulknerian, Zgmotul si furia, in care este prezentata o comunitate orgolioasa si izolata, copii care se nasc normali sunt aproape impiedicati sa intre in lumea normala. Pentru ca aceasta comunitate sustine ca adevarata viata este la ei, in acea enclava, nu in exteriorul vulgar si zgomotos.
Eu asta m-am considerat acolo: un martian surdo-mut. Sigur, ochii i-am tinut deschisi. Si urechile. Am stat noaptea tarziu la televizor sa aud limba ca sa incep sa ma obisnuiesc cat de cat. Existau cuvinte similare cu germana sau avand radacina latina pe care o stiam. Dar era o alta limba. Si, fireste, o alta civilizatie. O lume noua. Lumea noua. Am urmat un scurt curs de trei luni pentru imigranti, nu pentru intelectuali si nici macar pentru martieni, ci pentru imigranti, in obisnuita conceptie populara si populista a Americii de a focaliza atentia pe omul simplu. Am fost coleg cu babe chineze si cu tineri vietnamezi, cu tinere braziliene si cu tot ce poti sa-ti imaginezi. Acolo era vorba de un set extrem de elementar de cunostinte. Cat sa poti sa cumperi o paine, sa comanzi un taxi, sa dai un telefon daca ai o urgenta. Chestiile strict elementare. Mi-a folosit intr-un fel si asta, dar nu am facut o instruire lingvistica mai sofisticata.
Fireste, a trebuit sa citesc, am citit ziare, carti.
Imi aduc aminte prima mea intalnire cu presedintele Bard College care m-a angajat. Intai mi-a dat o bursa de un an care apoi s-a prelungit. Obligatia mea era sa predau un curs sau doua pe an. Dar eu i-am spus ca nu stiu suficienta engleza pentru asta. „Am inceput sa ma descurc, pot sa-mi cumpar ceva, pot sa si vand daca e nevoie, dar ca sa predau la un colegiu si mai ales literatura…“ Si el zis: „Norman, ai sa te descurci, Einstein n-a stiut engleza“. Zic: „Pai, bine, Einstein preda fizica si matematica, eu intru in zona asta fluida si complicata a cartilor“. „Ai sa te descurci.“
De angajat definitiv, am fost angajat abia dupa ce am primit Premiul MacArthur („asa-zisul «Nobel American»“…)
Nu stiu cat de bine m-am descurcat sau nu, nu stiu. Probabil m-am descurcat, de vreme ce n-am fost inca dat afara din 1989 pana acum. A fost un efort foarte mare si, mai ales, o trauma a insuficientei comunicarii. Noi suntem in limba in primul rand si gandul e si el acolo, acolo lucreaza.
E foarte frustrant. Am si scris undeva ca, in momentul in care eram pe aeroportul din Otopeni si am plecat, am avut sentimentul ca am facut un schimb dracesc si dezastruos: mi s-a dat pasaportul in schimbul taierii limbii. Mi s-a taiat limba cu un instrument fin, nu sangera, dar dupa aceea, bum!, nu mai eram acelasi.
A fost dificil. E situatia multor scriitori care au trecut prin aceasta conditie extrema. Probabil ca aceste cazuri se vor inmulti cu globalizarea noastra tot mai globalizata. Deci nu vreau sa fac din mine o exceptie. Fireste ca a fost dificil, dar predau la colegiu, mai scriu din cand in cand in engleza eseuri, chiar daca nu scrisori de dragoste…
Cum era mediul cultural in America cand ati ajuns in 1988? Nu veneati direct din comunism, ati stat doi ani in Vest, presupun ca socul nu a fost atat de mare.
E greu sa generalizezi cand vorbesti de un mediu cultural sau de o colectivitate.
Recent, am fost rugat sa scriu pentru o revista frantuzeasca cum e privita literatura din Europa Centrala in America si am raspuns ca, inainte de a fi privita, trebuie sa stim daca exista: cate carti ale scriitorilor din Europa Centrala sunt, nu doar in biblioteci, ci sunt vii, sunt in universitati, se dezbat s.a.m.d? Mai putine in orice caz decat acum 20 de ani. Mondializarea a adus in fata zone total ignorate din Africa, din Asia, care au revelat si ele scriitori de extraordinar talent, care inevitabil suscita acum interesul pe care dintotdeauna exoticul l-a suscitat mai mult decat ceea ce ne este cat de cat familiar.
Deci, nu e un mediu cultural ca al nostru, am simtit asta in multe feluri, la inceput chiar in felul cum se scrie eseu, nu numai in cum se construieste un roman. Pana la urma, raman individualitatile, si gradina Domnului sau a naturii e mare… Sunt toate specimenele aici. E o tara a carei filozofie esentiala e pragmatismul – si asta spune deja destule –, in care cultura exista, in care marile orchestre simfonice si marile biblioteci exista, marile muzee exista, marile universitati exista, dar cultura nu este o preocupare esentiala a natiunii, iar vedeta culturala nu este scriitorul, ci actorul sau, mai ales, actrita de cinema. Cinematograful, in general. Dar sunt carti excelente. Sunt autori excelenti. Sunt cautari artistice la fel de bizare si sofisticate cum sunt si la Bucuresti, si la Iasi sau Pekin Papris, sau Barcelona, sau Bologna, sau Pekin si Tokio, unde vrei. Sunt asemanari, sunt deosebiri, nu este Romania, nu este Europa Centrala, nu este Europa. Trebuie sa ne obisnuim cu acest gand.
Persista un soi de frustrare, ca in tarile mici, ca nu suntem cunoscuti, validati, asteptam marile premii pe care, de fapt, le meritam de mult… Cred ca e nevoie de putina relativizare, nu numai de modestie, dar si de relativizare. De ce ar fi toti interesati asa de mult de noi? Au necazurile lor, problemele lor, vedetele lor.
Interesul care a existat in ’89 fata de Europa de Est a crescut atunci brusc datorita evenimentelor politice. Acestea s-au mai linistit, cel putin privite din afara. Cand vii aici, acum, vezi ca lucrurile sunt departe de a fi admirabile, dar s-au mai linistit si, intre timp, au aparut alte focare, Bosnia, Ucraina, Rwanda, Afganistan, Irak care, fireste, au captat atentia. Cand atentia e dirijata spre istoria imediata, ea se indreapta, dupa un timp, si spre cultura. Adica: ce-o fi Irakul asta, ce scriitori are Irakul, ce pictori are? Si exista, firesc, si un interes al editorilor si al producatorilor. Realitatea si prabusirea sistemului comunist in Europa au dovedit-o. Au dovedit ca literatuta, cultura in general au exprimat mult mai acut si mult mai bine drama care se petrecea in zona asta decat studiile sovietologilor, care erau multi, peste tot si bine platiti. In ’89, cand sandramaua s-a prabusit, au ramas cu gura cascata, nu prezisesera aceasta furtuna, dar cine a citit romanele si poemele scriitorilor din aceasta zona, ale disidentilor si nu numai pe ale lor, pe ale scriitorilor seriosi, pe ale artistilor profunzi a putut vedea unde este zbaterea, unde e gatuirea, unde e sufocarea si ca, eventual, asta va avea o consecinta si pe scena publica.
Ati vorbit in nenumarate randuri despre ce a insemnat descoperirea povestilor lui Creanga dupa ce v-ati intors, la noua ani, din Transnistria. Ce a insemnat insa formarea lui Norman Manea dupa ce a devenit scriitor? Ce v-a influentat de-a lungul timpului si ce v-a inspirat?
Stii bine ca scriitorul e mai intai un cititor. Nu se naste asa, din neant. Citeste, se indragosteste de niste carti, de niste autori, treptat se simte si el atras de familia asta bizara si infantila a scriitorilor, a artistilor si ar vrea si el sa intre acolo pentru ca simte ca ar avea ceva de spus. Si asa incep primele incercari. De regula, la pubertate, cand mai toti scriu cate ceva despre amor si despre iubirea neimplinita. Dintre cei multi doar cativa raman cu himera asta, cu boala asta sau cu terapia asta, a scrisului. Si ei continua, in necunoscut, un anumit tip de salahorie fericita, luptandu-se cu cuvintele, cu ideile, cu imaginatia. Eu, de fapt, am devenit un cititor fervent si am citit pe nerasuflate tot ce-mi cadea in mana, nu numai titanii, ci tot ce-mi cadea in mana: carti de aventura, carti pornografice, de istorie, de filosofie. Pe vremea aia nu era foarte usor sa-ti procuri cartile pe care ti le-ai fi dorit, dar existau suficiente carti in bibliotecile mari. Literatura rusa clasica, de exemplu, era excelent tradusa. Am citit atunci ce venea din directia asta, am citit, in traducere fireste, pentru ca toata literatura mi-a venit prin romana si poate si de aceea este romana refugiul meu. Am citit francezii, englezii, nemtii tradusi.
Treptat am inceput si eu sa ma joc cu dracia asta… A fost o tentatie, o ispita, legata de un anumit sens al libertatii si al riscului, pe care mi l-am dorit dintotdeauna, dar pe care nu am fost in stare sa mi-l asum dincolo de anumite limite. A existat intotdeauna in mine o prudenta in fata incertitudinii. Era poate si un efect al traumei. Din cauza asta am facut inginerie, cinci ani de studiu foarte greu. Acum, in prima seara la Bucuresti, m-am intalnit cu fosti colegi de facultate, bunici cu totii, si am aflat ceea ce nu-mi era foarte clar: ca din 126 de inscrisi in anul I am absolvit 18. A fost foarte greu, iar pentru mine… o tortura.
Si totusi ati profesat dupa.
Asta iti arata cat de prudent eram. Cand am terminat liceul, puteam sa intru la orice facultate, aveam „diploma de emerit“… Dar m-am dus la invatatura grea si barbateasca, barbateasca in primul rand, aveam dorinta de a fi intre baieti. Noi, baietii!… Noi, barbatii. Si barbatii mergeau la Politehnica. Fetele mergeau la Filologie, in vremea aia Filologia era vai de capul ei, eu am terminat in ’54. Mi-am spus ca ma duc cu baietii si m-am dus cu baietii. In primii doi ani a fost relativ bine, eram un matematician bun, dar dupa aceea, cand au inceput obiectele tehnice, am fost total pierdut. In fine, am terminat printre cei 18, o performanta.
Dupa aceea, cu chiu, cu vai am profesat timp de 14 ani. Deci, daca adunam toti anii astia de tehnica sunt 20 de ani. Sunt ani pierduti, ani jertfiti. Sigur, nu chiar cu totul. Am invatat ceva din acesti ani, am cunoscut oameni pe care altfel nu as fi putut sa-i cunosc, ma refer la muncitori, cu care eu nu as fi avut un contact direct, a fost interesant si folositor, desi a fost o mare, mare eroare. Una dintre ele, sper sa mai pot face multe.
Am scris, insa. Copil fiind, prostiile respective, inclusiv proletcultiste, apoi mai tanar – nu am pastrat si bine am facut – un soi de poezie erotica, marcata de poezia noastra interbelica si dupa aia am inceput sa scriu proza, cand eram deja inginer de mai multi ani. Asa am alunecat in boala asta. Boala si terapie?? Ma tot intreb.