Sirul de investigatii se deschide cu biografia extraordinara a antreprenorului Tomas Bata, cel care a revolutionat industria incaltamintei, bazandu-se pe principiile liniei de productie, pe care le descoperise in America, la Henry Ford. Dar nu acesta este lucrul cel mai important, ci tocmai excentricitatile celui care a reusit sa modeleze dupa propria vointa orasele in care si-a purtat afacerea: a inceput in Zlin, oras care a devenit centrul imperiului sau de afaceri si unde toata lumea lucra pentru fabricile Bata, a devenit primarul orasului, s-a implicat activ in remodelarea acestuia, a angajat arhitecti de renume mondial pentru a restructura si reforma cladirile de birouri etc. In cladirea principala de birouri, a inventat biroul mobil, adica, practic lucra intr-un birou-lift, cu care se plimba la toate etajele, pentru a fi in contact permanent cu toti angajatii sai. A inventat pretul psihologic – 19.99 de exemplu. Deci, ca sa rezumam, Ford meets Orwell. Ca fapt divers, un cizmar sarac, adus la sapa de lemn de competitia cu Batashoes, ii trimite lui Tomas Bata ultima pereche de pantofi pe care a facut-o, dimpreuna cu instrumentele sale, apoi se sinucide. Bata le expune in holul cladirii de birouri, cu mandrie, pentru ca sa se vada de unde a pornit. Ambiguitatile de genul acesta strabat intreaga carte a autorului polonez. Este aceeasi ambiguitate regasita in capitularea fara nici un gest schitat in fata Germaniei naziste, dar si in bucuria cu care acelasi popor a imbratisat comunismul in 1948. Marea majoritate a elitei culturale a imbratisat noua religie cu fervoare, aceeasi fervoare cu care i-a marginalizat pe artizanii Primaverii de la Praga. Scena inmormantarii lui Jan Procházk este antologica: isi va gasi loc de veci doar din mila groparului, care-i cedeaza propriul mormant. Inmormantarea are loc seara tarziu, invitatii sunt asemenea unui cortegiu de umbre. Telefoanele familiei celui decedat inceteaza sa mai functioneze, in mod miraculos. Noaptea, la inchidere, la Radio Praga se aude imnul Uniunii Sovietice.
Pentru a muta centrul de greutate al orasului dinspre vechiul castel, Partidul pune la cale construirea celei mai mari statui a lui Stalin din lume. Majoritatea sculptorilor duc machete ce contin greseli, pentru a scapa de corvoada. Numai Otokar Svek are curajul de a imbratisa misiunea sinistra, care-i va pune si capat zilelor. Dat fiind ca imensa constructie din granit ar putea scufunda, la propriu, dealul pe care este asezata, sub ea vor fi injectate imense blocuri, din aceeasi materie. Se spune ca, in drum spre inaugurarea monstrului, Otokar isi intreaba taximetristul ce parere are. Acesta, fara a suspecta nimic, ii spune ca este evident ca una dintre siluetele ce stau in spatele Tovarasului tine de prohab alta silueta, a soldatului sovietic. Otokar se intoarce acasa si se sinucide. Va fi gasit dupa 50 de zile. Sau nu. Poate ca nimic nu e adevarat.
Dupa Primavara de la Praga, adica in perioada de „normalizare“, aproximativ zece la suta dintre cehi au ramas fara slujbe, sau au trebuit sa faca munci dintre cele mai injositoare. Foarte putini au indraznit sa protesteze, majoritatea si-au consumat destinele in tacere, asa cum le dicta frica. Exceptiile, foarte rare, au venit din alta zona: exemplul cel mai potrivit este al formatiei punk The plastic people of the universe sau al semnatarilor Chartei 77. Cazul Martei Kubišová este emblematic: separata de colegii ei din formatia plina de succes Golden Kids, ea va trai doua decenii in anonimat, urmarind, fara ranchiuna, carierele fulminante ale celorlalti doi si, intr-o prima faza, lucrand ca femeie de serviciu. Un alt destin este al nepoatei lui Kafka, pe care autorul o gaseste si o intervieveaza. Misiunea ei principala a fost sa-si imprumute numele autorilor interzisi, pentru ca acestia sa poata publica.
O carte care trebuie citita chiar si ca exercitiu de umilinta
Dar ce e cu titlul, va intrebati, nu-i asa? Ei bine, nimic de-a face cu Dumnezeu, sau cu Germania. Ci cu Priveghetoarea poporului, Karol Gott, combinatie de Elvis si Pavarotti, creatie a regimului comunist, care a ramas insa la fel de popular si dupa eliberare. Atat de popular incat casa lui de vacanta a devenit muzeu, un fel de Hollywood cehesc, Gottland. Cei mai multi au preferat sa se inchine la acest Dumnezeu al muzicii pop, decat sa deschida ochii si sa recunoasca ciuma care-i inconjura. Asa cum spune chiar autorul, recunoastem profilul bunului soldat Svejk, „arhetipul adaptarii“.
Autorul ne ofera si o alta cheie de interpretare, cea a Pamantului lui Dumnezeu, numai ca Dumnezeul sau este cel din versurile lui Vladimir Holan: „Nu stiu cine-i spala rufele lui Dumnezeu/ Dar stiu ca noi bem zoaiele ramase“.
Emblematic ramane cazul, disecat si el, al lui Adamec, cel care s-a incendiat, asemenea lui Jan Palach, pentru a protesta impotriva globalizarii. Nu l-a ajutat nimeni, a ars timp de 30 de minute, dupa ce inghitise si acid coroziv, pentru a nu putea striga. Cercul se inchide, iar ceea ce supravietuieste sunt indiferenta si lasitatea, pare a fi concluzia sumbra a cartii lui Mariusz Szczygiel. O suta de ani de suferinte, de umilinte, de tacere, din care supravietuiesc totusi cateva destine exceptionale, ale unor oameni ce parca au vrut sa ia pe umerii lor povara rascumpararii pacatelor unui popor intreg. Din pacate, cred ca o carte similara, dedicata poporului roman, ar conduce la concluzii asemanatoare. Pana una-alta, aceasta carte trebuie citita neaparat, chiar ca exercitiu de umilinta. Foarte buna traducerea Anei Maria Luft, care reuseste sa redea perfect stilul ambiguu, ironic, sumbru al cartii.
Mariusz Szczygiel, Gottland, Editura Art, 2014