– Fragment –
La cinci luni dupa moartea ei, intr-o noapte calda si umeda de aprilie, cu o luna plina care se autocanoniza deasupra copacilor, plutind fara efort – si radiind de lumina binecuvantata – spre tronul lui Dumnezeu, Sabbath s-a intins pe pamantul care acoperea sicriul ei si a strigat:
— Drenka, pizda depravata si minunata ce esti! Marita-te cu mine! Marita-te cu mine!
Si, cu barba lui alba in tarana – pe mormant nu crescuse inca iarba si nici piatra n-avea la capatai –, si-a inchipuit-o pe Drenka lui: in sicriu era lumina, iar ea arata ca pe vremuri, inainte ca boala sa-i rapeasca rotunjimile ispititoare – coapta, plina, disponibila. In acea noapte purta costumul tirolez al Silvijei. Si radea de el.
„Ei, deci acum ma vrei doar pentru tine. Acum“, spunea ea, „cand nu mai esti obligat sa fii numai cu mine, sa traiesti numai cu mine si sa te plictisesti numai cu mine, acum sunt destul de buna ca sa-ti fiu sotie“.
„Marita-te cu mine!“
„Mai intai trebuie sa mori“, i-a raspuns ea, zambind ispititor, si a ridicat rochia Silvijei, ca sa-i arate ca nu purta chiloti – avea ciorapi negri, cu portjartier, dar chiloti nu. Cu Drenka, chiar si moarta, i se scula intotdeauna. Vie sau moarta, Drenka il facea sa se simta iar ca la douazeci de ani. Chiar si la temperaturi sub zero grade, i se scula de fiecare data cand ea il ademenea astfel din sicriu. Se obisnuise sa se aseze cu spatele la nord, pentru ca vantul inghetat sa nu-i bata direct peste scula, dar trebuia totusi sa-si scoata o manusa ca sa reuseasca sa si-o frece, iar uneori mana neinmanusata ii ingheta atat de tare, incat trebuia sa-si puna iar manusa si sa schimbe mana. Venea la mormantul ei in multe nopti.
Vechiul cimitir era la aproape zece kilometri de oras, pe un drum nu prea circulat, care serpuia prin padure, apoi cobora in zigzag pe versantul vestic al muntelui, unde se unea cu un fost drum pentru camioane, acum desfiintat, care ducea la Albany. Cimitirul era asezat intr-un luminis de pe un deal care urca domol pana la un desis stravechi de cucuta si pini albi. Era frumos, linistit, fermecator din punct de vedere estetic, poate cu o atmosfera melancolica, dar nu era un cimitir care sa te deprime de la intrare – era atat de pitoresc, incat uneori putea sa dea impresia ca n-are nici o legatura cu moartea. Era vechi, foarte vechi, desi pe dealurile invecinate existau unele chiar si mai vechi, cu pietre funerare – acum strambe – care datau din primii ani de colonizare a Americii. Primul om inmormantat acolo – un anume John Driscoll – fusese ingropat in 1745. Ultima fusese Drenka, in ultima zi de noiembrie a anului 1993.
Din cauza celor saptesprezece furtuni de zapada din acea iarna, de multe ori ii fusese imposibil sa ajunga la cimitir chiar si in serile cand Roseanna pleca in graba cu masina ei cu tractiune integrala la cate o intalnire a Alcoolicilor Anonimi si el ramanea singur. Dar cand drumurile erau curatate, vremea era buna, soarele apusese, iar Roseanna era plecata de acasa, urca cu Chevy-ul lui pana sus, pe Battle Mountain, parca la intrarea curatata a unui traseu turistic din estul cimitirului, aflat la vreo patru sute de metri de acesta, si mergea pe sosea pana la cimitir, iar acolo, ferindu-se pe cat posibil sa foloseasca lanterna, isi croia drum printre troienele care luceau inselator pana la mormantul ei. Nu se ducea niciodata acolo in timpul zilei, oricat l-ar fi impins nevoia, de teama sa nu dea peste unul din cei doi Matthew ai ei sau, in fond, peste oricine s-ar fi putut intreba de ce papusarul cazut in dizgratie la polul frigului din acea regiune, considerata a fi „congelatorul“ statului, in toiul celei mai cumplite ierni din istoria locala, statea sa se reculeaga la mormantul nevestei fasnete a patronului pensiunii. Noaptea putea face tot ce dorea, nevazut de nimeni in afara de naluca maica-sii.
„Ce vrei? Daca vrei sa spui ceva…“ Dar maica-sa nu comunica niciodata cu el si tocmai de aceea inclina alarmant de tare spre convingerea ca ea nu era o halucinatie: daca ar fi halucinat, atunci nimic nu l-ar fi impiedicat sa halucineze si vorbe pentru ea, sa-i completeze realitatea cu o voce ca aceea cu care-si insufletea el papusile. Aparitiile astea erau mult prea regulate ca sa fie o aberatie a mintii… asta daca nu cumva mintea lui devenise aberanta, iar irealitatea avea sa se agraveze pe masura ce viata devenea chiar si mai insuportabila. Chiar era insuportabila fara Drenka. Nici nu mai avea o viata – poate doar la cimitir.