Poate unii or sa spuna ca am luat-o razna scriind tot mai des aici despre tenis, poate altii se vor gandi ca am facut o obsesie pentru personajul caruia ii dedic al treilea text din ultimul an. In fapt, e vorba despre o chestiune cat se poate de simpla: suntem tentati sa categorisim faptele monumentale raportandu-ne doar la trecut, cautand aiurea validari ale altora, de parca ne-ar fi cumva frica sa recunoastem ca putem trai si in prezentul nostru clipe deosebite si ca ne putem bucura de suflete providentiale, cu care suntem contemporani. Simona Halep ne ofera, de un an incoace, un model uitat al Romaniei: cel al omului exceptional, al olimpianului care ii face pe multi semeni sa iasa din letargie sau sa creasca in umbra generoasa a performantei celui de langa ei.
Scriu textul asta joi dimineata. Simona tocmai a intrat in semifinalele de la Roland Garros. Diseara joaca pentru finala. Ca pierde sau castiga, nu mai are vreo importanta. Reiau aici o chestiune concluziva pe care am scris-o acum sase-sapte luni: Simona e o certitudine. Daca nu va castiga acuma, o va face data viitoare. Daca nu va castiga nici data viitoare, va fi intotdeauna, prin felul ei de a fi, un foarte mare sportiv. Dar, in primul rand, va fi mereu o matrita pentru buna-cuviinta in actiune.
Acum aproape un an, fata asta din Constanta castiga primul turneu de tenis din cariera ei profesionista. Nu stiu daca va mai amintiti, cei care ati vazut partida, clipele de incheiere ale finalei de la Nürnberg. Simona juca impotriva nemtoaicei Andrea Petkovic, care era, cum s-ar spune, acasa. La 6-3, 5-3, a salvat trei mingi de break si, in stilul sau sigur pe care lumea i l-a descoperit intre timp, a valorificat prima minge de meci. La fileu, Petkovic a felicitat-o, insa, in timp ce Simona saluta tribunele, nemtoaica cu origini bosniace si-a acoperit capul intr-un prosop si a inceput sa planga. Atunci cand Petkovic era cu fata ascunsa in prosop – nu am cum sa uit! – am vazut-o pe Simona aruncand o ocheada spre adversara ei. Am crezut, o clipa, ca Halep va schita o reactie de compasiune. Ei, nu, Halepeno (un mare antrenor american, Brad Gilbert, i-a dat porecla asta, pornind de la denumirea unui ardei iute) s-a sters de transpiratie, si-a facut o cruce, s-a uitat la soare si a zambit. De atunci, in parametrii umani pe care mi-i tot dau momentele alea de acum aproape un an, eu sunt un halepoptimist fara sansa de vindecare.
E foarte complicat sa inveti zborul si cu atat mai greu sa ajungi chiar acolo, unde ai trecut de granita dupa care aerul nu le mai este un camarad propriilor tai plamani. E foarte greu sa iti iubesti neconditionat respiratia, suflul, neputinta. Sa fii impacat cu tine. Sa treci, pana la urma, de ocrotitoarea placenta a firescului si sa nimeresti intr-o mare de incertitudini, unde sa-ti mai aduci aminte doar de puiul din tine. Asta e ciclul vietii reusite. Derulati-l inainte si inapoi, la fel va arata. E simplu si, in acelasi timp, profund, discret, complicat, aproape imposibil de realizat.
Nu avem, probabil, mai mult de cateva sute de personalitati care sa ne trezeasca sec, ca un dop imbecil dintr-o sampanie si cu un sunet de spada izbit de epoletii unui caporal ridicat la rang de general, din visul asta. Simona Halep e unul dintre exemplele care ne imbie sa ne aducem aminte de puiul din noi. Asta e o chestie fundamentala, e o bucurie, e o carte de capatai care ni se arata discret, tocmai fiindca e rara! Semnele tipatoare ascund, in aparenta lor dramoleta, umanitatea si adeneul nostru.