importat din «tarile progresiste» a aratat fara dubiu ca fostul poet national al Romaniei clasice e «politic incorect».
Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet national, Eminescu nu mai poate supravietui, deoarece noi iesim azi din zodia nationalului. Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revolutia sociologica din invatamantul superior care a avut loc dupa 1990 a adus la putere studiosi care fac alergie la auzul cuvantului canon si manifesta tendinta sa puna mana pe revolver cand aud cuvantul traditie. Profund el nu mai poate fi considerat, deoarece categoria profundului, nefiind postmoderna, nu mai e prizata de intelectualii progresisti.
Interesant Eminescu nu mai poate fi, deoarece tot ce e interesant in Eminescu e pur german, iar azi nu se mai considera interesant decat ce vine din zona anglo-saxona, care e contrariul germanitatii. Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil.
Categoriile lui Eminescu? Azi, nimeni nu mai poate vorbi despre sursele originare ale sensibilitatii sale fara a trebui sa puna totul intre ghilimele, adica fara a face cu ochiul, fara a-si cere scuze ori fara a-l scuza, luandu-l de fapt peste picior. Intr-o epoca in care viziunile mai sunt licite doar la cinema (ceea ce i-ar fi placut lui Max Weber), Eminescu nu ne mai poate aparea decat ca exasperant de invechit. Or, se stie, supremul argument impotriva cuiva, azi, este sentinta «esti invechit». Iar cultura romana din ultimii ani, in lupta pentru integrare euro-atlantica, nu doreste decat sa scape de tot ce este «invechit» – adica sa fie progresista.
Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care in cultura romana de azi doresc sa-si faca un nume bine vazut in afara, Eminescu joaca rolul cadavrului din debara.“
Am citat copios dintr-un text vechi de zece ani, semnat de Horia-Roman Patapievici, intitulat „Inactualitatea lui Eminescu in anul Caragiale“ si publicat in „Flacara“ (nr. 1-2, 2002). Mai aveam putin si reproduceam integral acest articol pe baza caruia Patapievici a fost numit denigrator al lui Eminescu. Pe cate site-uri si bloguri am vazut comentarii (cu si fara nickname-uri) in care autorul era improscat cu laturi pentru „anti-eminescianismul“ sau? De cate ori imaginea „cadavrului din debara“ a fost livrata, public, ca traducand metaforic convingerile sale?
Nu mai conteaza textul propriu-zis al lui H.-R. Patapievici. Acesta a scris (unde? undeva!) ca Eminescu este cadavrul nostru din debara (sau, pe telefonul national fara fir, scheletul din dulap), ceea ce l-a facut pe un domn semnand Hadrian Tomescu sa scrie pe voxbanat.ro un text cu titlul „Un scelerat: Horia Roman Patapievici“. „Ce-o fi gasit Basescu la el? Poate l-a fascinat afirmatia ca: «Eminescu este scheletul nostru din dulap. Pana nu scapam de el nu intram in Uniunea Europeana»!“
Am incheiat citatul din Hadrian Tomescu, care „citeaza“ la randul sau din H.-R. Patapievici fraze pe care acesta din urma nu le-a scris. Dl Hadrian Tomescu va continua, cu aceeasi eleganta argumentativa, sa se refere in contradictoriu la opiniile mai sus-mentionate, totusi neexprimate ca atare de obiectul criticii sale, vorbind (domnul Hadrian) de „seria scarboseniilor avortonului Patapievici“, serie pe care domnul Hadrian o descrie ca fiind „imensa“. Din pacate, analistul nu enumera „scarboseniile“, ci trece mai departe pentru a se opri: „ne oprim aici, din greata“. Relevanta va fi concluzia desprinsa de domnul Hadrian in lumina acestor consideratii: „Individul este patibular, iar locul lui este ori la inchisoare, ori la ospiciu“.
Stiu deja ce mi se va spune acum. Pentru a-l apara pe H.-R. Patapievici, decupez interventii joase ale unor „critici“ pe care e usor sa-i combati. Fiindca se descalifica singuri.
Dar oare cate asemenea comentarii a trebuit sa suporte Patapievici? Si de ce? Cum este sa citesti un articol in care, falsificandu-se un text al tau, sa fii numit „scelerat“ si „avorton“? Ati facut aceasta experienta? E curiozitatea mea legata de acei intelectuali ai nostri atat de relaxati cand e vorba sa fie calomniati colegi ai lor; si care se fac livizi la cea mai marunta obiectie. Deci cum e? Cum ar fi? Daca am fi noi in cauza am fi la fel de senini? Cum l-am citi atunci pe domnul Hadrian?
Ne-am obisnuit cu ideea ca tot ce e mai rau se afla intr-un spatiu publicistic numit „Romania Mare“, bine delimitat si la o distanta profilactica de comunitatea intelectualilor si a oamenilor cumsecade. Ca „Romania Mare“ este acolo – si noi suntem dincoace. Si ca asta e tot: cele doua lumi nu se vor intalni niciodata.
Sa corectam aceasta reprezentare oarecum idilica a spatiului nostru public. Caci domnul Hadrian vorbeste in numele Timisoarei. Or, mie abia acest lucru imi pare monstruos.