Delirul si angoasa
Scrieri corsare de Pasolini este recomandata doar acelora cu inima tare. Pentru ca, dincolo de duritate, de tonuri revolutionare, de opinii surprinzatoare, nimic nu e mai greu de suportat decit ridicolul dus la consecinta extrema. Or, Pasolini se afunda pina la refuz in aceasta stare, ii gusta amarul, se apara, isi repeta sfidator credintele. Dupa o prefata care ne avertizeaza asupra unei excursii amare prin publicistica marelui regizor, semnata de Piero Spila (special pentru editia romana), gasim ca excelentul text, si demitizant, dar si plin de intelegere, a fost insuficient pentru a ne avertiza in legatura cu trista si fabuloasa aventura a lui Pasolini. Gasim foarte multe pretexte de insingurare in interiorul unei furii nestavilite. Multe texte au fost publicate in ziarul „Corriere della Sera”, ziar fara nici o legatura cu ideile „feroce” de stinga pe care avea sa le exprime editorialistul. Si nu ne oprim aici. Apar atacuri dure si la adresa generatiei 68 si a ipocriziei revolutionare, dar si denunturi de o violenta greu de inteles la adresa societatii consumiste. Distrugerea prin televiziune a „Italiei profunde” este un vaier recurent prea putin nuantat. Apar atacuri la adresa Bisericii, laude la adresa stingii, rinduri sclipitoare despre drepturile minoritatilor sociale sau sexuale, dar si stranii diatribe impotriva avortului sau emanciparii femeii. Uneori, rindurile scrise de Pasolini sint de o uimitoare cruzime prin ignoranta sau auto-orbire voluntara, cine mai poate sti: „In ciuda tuturor erorilor si involutiilor, in ciuda delictelor politice si a genocidului lui Stalin (la care este complice intregul univers taranesc rus), faptul ca poporul a invins in 1917, o data pentru totdeauna, in lupta de clasa si ca a instaurat egalitatea intre cetateni este ceva care da un puternic si inaltator sentiment de veselie si de incredere in oameni. Poporul si-a cucerit, intr-adevar, libertatea suprema: nimeni nu i-a facut-o cadou. Si-a cucerit-o singur”. Articolul este publicat in 1974!
Nu toata cartea este asa. Pasolini isi traieste pina la capat drama de luptator pentru cauze pe care nu si le defineste prea bine, dar care-l consuma intens. In tot amalgamul ideologic intempestiv rezultat se strecoara observatii fine asupra societatii contemporane sau rinduri de un sarcasm tonic adresate ipocriziei unor institutii ale statului (Biserica este cea mai lovita) sau unor concepte sforaitoare (lupta impotriva „Sistemului” dusa de generatia 68 este delicios ironizata). In acelasi timp, Pasolini insusi recurge la formule incantatorii semiridicole. Cuvintul „fascism” este folosit pina la saturatie. Cam toata lumea, toate manifestarile moderne sint fasciste, cu mici exceptii.
Dintre articolele demne de retinut pentru notatiile percutante amintim mai ales analiza asupra unei reclame la jeansii marca „jesus”, unde este data una dintre formulele cele mai inventive ale sloganului publicitar: ar fi explozia unei „expresivitati monstruoase” tocmai din cauza faptului ca reusita sloganului se confunda cu intrarea acestuia in cliseu. Incitante sint si speculatiile pe marginea raportului centru-margine din perspectiva ascensiunii televiziunii. Pasolini crede ca televiziunea reunifica o lume veche fascinanta tocmai prin varietatea ei. Mai crede ca, prin televiziune, clasele sociale defavorizate isi pierd si mindria care le salva propriul statut inecindu-le in visul mic-burghez. Televiziunea ar fi cea mai dura modalitate de a reimpune „centrul” in detrimentul marginilor, al minoritatilor; cea mai eficienta metoda de a reuniformiza vulgul. Bineinteles, curg necontrolat si in astfel de demonstratii „fascismele”, dar destelinirea de efecte retorice stridente devine dupa 20-30 de pagini un reflex automat. E pacat sa lasi o minte patrunzatoare sa fie coplesita de citeva stridente teribiliste.
„Ingustimea istoriei si imensitatea lumii taranesti” este un articol incintator mai ales prin destinatarul sau (este o scrisoare deschisa), Italo Calvino, prin citatele care il infurie cu atit mai mult pe Pasolini cu cit observatiile sint mai calme si mai rationale. Calvino se arata nedumerit de viziunile cu fascisti ale lui Pasolini. Acesta replica delirant ca sint numai unii oameni care-i pot recunoaste ascunse dupa fetele banale ale unor tineri…
Scrierile corsare compun o angoasa teribila care da de gindit asupra riscurilor opiniei agresive, asupra riscurilor mizantropice ale absolutizarii. Nu e, evident, o lectura relaxanta, dar sarbatorile s-au dus. E timpul pentru lecturi cu adevarat intense. Pasolini ofera un spectacol nemaivazut care face inutile valorizarile estetice de vreun fel.
Milenaristi, aceiasi milenaristi
Am citit Dictionar de vise al lui V. Leac, din seria de poeti tineri publicati la Cartea Romaneasca. Am citit, in paralel, in presa noastra culturala, si o comica polemica intre un critic numit Terian, un atent invatacel al scolii Cristea-Enache (aparam tot ce-i din grupul nostru, in interesul nostru cu vajnica indirjire si din acel punct incolo devenim „neutri”), si Paul Cernat. Articolele se refereau la poezia milenarista pe care cel dintii o apara cu indirjire, cel de-al doilea o ironizeaza pe buna dreptate. V. Leac este exemplul cel mai potrivit al masinariei stricate din poezia „milenarista” romaneasca. Nu are nici macar forta Elenei
Vladareanu, care cistiga in expresivitate pe masura ce ii invatam „parvenitismul poetic” – folosirea unor retete sigure de accedere in trupa poetilor „alesi” de la Muzeul Literaturii sau de pe unde si-or mai fi facind veacul acum. Nu are nici macar ingenuitatea unui Sociu (aflam tot dintr-un poem ca domnul Leac si-a cumparat volumul cintece eXcesive) care tot inventeaza roata poetica americana. Este pur si simplu (deja) un epigon al acestora. Cel mai important sentiment este acela de apartenenta la un grup poetic. Leac insira cu voluptate nume de poeti contemporani pe care-i intilneste intr-o multrivnita lume aleasa a poeziei romanesti (o lume ingenuu ideala oricit de mizerabilist ar camufla-o). Prozaismul actului poetic este oarecum innobilat oniric: intilnirile cu multi poeti din contemporaneitate se petrec intr-un soi de spatiu virtual. Exista o anumita atitudine „grunge”, dar fara patetism, fara riscuri simple si seducatoare a la Seattle sau macar a la Sociu.
Ma rog, spre deosebire de Paul Cernat care asaza deocamdata capatul poeziei romanesti in dreptul lui Mircea Cartarescu, as spune ca, dragi milenaristi, asteptati cu sufletul la gura vreun nou volum de Marius Ianus, poate mai facem un pas inainte. Sau poate sufar doar de un delir postsarbatoresc. In rest, da, numai eu, noi, criticii sintem de vina.
Pier Paolo Pasolini, Scrieri corsare, traducere de Oana Bosca-Malin si Corina Anton, prefata la editia in limba romana de Piero Spila, colectia „Plural M”, Editura Polirom, 2006
V. Leac, Dictionar de vise, colectia „Poezie”, Editura Cartea Romaneasca, 2006