1989 relateaza ultimele momente ale regimului ceausist, vazute prin ochii unui tanar de 18 ani care trebuie sa „ispaseasca“ un an si patru luni de armata obligatorie. Prima intrebare, fireasca in actualul context: de ce era nevoie de inca un roman despre tineretea petrecuta in comunism? Si, mai ales, de ce despre anul 1989?
Tocmai pentru ca o parte din viata noastra s-a petrecut sub comunism. O parte importanta, asa ca suntem marcati de aceasta Anomalie. N-am sa folosesc epitete contondente, pentru ca nu mai e nevoie. Nu cred ca cineva intreg la minte ar trebui sa aiba indoieli despre ce a insemnat perioada comunista in Romania, mai ales cineva care l-a si trait. S-a discutat, a fost condamnat… ba inca mai rasuna Carpatii… Nu o spun cu ironie, desi am rezerve fata de acest discurs ragusit care inca se mai aude. Chiar daca e indreptatit, mi se pare ca e o eroare didactica, aceasta condamnare neobosita… Daca dai cu batul in acelasi loc, e posibil ca la un moment dat sa obtii un efect pe dos, nasti o rezistenta in minti fragede, neatente si plictisite de aceeasi placa: ma lasi cu comunismul vostru. Parerea mea e ca aceasta inadecvare e un mare pacat, care a dus, alaturi de alte conjuncturi nefericite, la valul de stangism aberant care se ridica intr-o tara care nu a reusit inca sa alunge umbra comunismului. Ma rog, simplificand un pic, pentru ca lucrurile sunt mai complicate si mai impletite. Ce simple ar fi fost toate azi daca lustratia ar fi avut parte de un marketing adecvat si toata societatea romaneasca ar fi inteles ce inseamna si ar fi tras in aceasta directie!
Daca ma intrebi, cred ca asta ar putea sa faca literatura. Sa sape altfel in perioada comunista, s-o repuna in firesul ei (de altfel, monstruos), chiar daca pactul pe care il propune ea e unul de oglinzi miscatoare… Literatura poate sa faca lucrul asta povestind, intrand in detalii, in mecanismele psihologice ale vietii ordinare… Nu ne-ar strica si mai multe piese de calitate care sa trateze tema cu onestitate, fara autoritarism…
Acest roman, 1989, e o acumulare. La inceput au fost niste povesti simple de armata (tragi-comice, asa cum erau multe lucruri atunci), apoi s-au rafinat si s-au inmultit si, in cele din urma, au nascut in mine nevoia unei carti. Si in acel moment a trebuit sa ma hotarasc ce anume vreau sa spun cu aceasta carte. Am simtit ca, dincolo de o simpla insiruire de povesti de viata sub comunism, e nevoie sa prelungesc sina ca sa includ si primele alegeri libere (daca Revolutia a fost acoperita), in felul asta rotunjindu-se si narativ. 1989 este, indirect, un roman despre comunism (despre ce si cum eram noi atunci) si despre cum a trecut el pragul democratiei. Si despre altele, dar in linii mari, cam asta e ideea.
Scriitorii romani se feresc, in general, sa recunoasca faptul ca s-au inspirat din propria viata cand au scris un roman, de teama ca acest lucru va fi considerat o dovada de lipsa de creativitate. Tu spui deschis ca 1989e autobiografic. Crezi ca sinceritatea ta va afecta perceptia despre valoarea cartii, din partea criticilor si a cititorilor?
Nu cred ca ar trebui sa aiba nici un efect. Nu stiu de ce un „roman autobiografic“, a se remarca ghilimelele, revin la ele, ar trebui sa insemne ceva special, care necesita o receptare anume, din partea criticii sau a publicului. Sau ar trebui sa fie ceva neplacut. Literatura contine adevaruri ale constiintei, adevaruri psihologice si creeaza iluzia autenticitatii… Autorul nu mai e numele si prenumele, ci se transforma intr-un personaj, chiar si cand isi scrie memoriile sau isi tine un jurnal. E o conventie care nu inseamna mare lucru, nu obliga pe nimeni la nimic, atata vreme cat adevarurile pe care le acopera sunt recognoscibile, si nu niste aberatii. Un roman e bine sau prost scris – ar trebui sa spuna criticul, eventual sa-ti explice limpede de ce… stilul nu merge cu subiectul, episodul e prea lung si pierde tensiunea, e inautentic/tras de par/sarjeaza fara mesaj… chestii critice, literatura are un set de instrumente in acest scop… inainte sa vina cu sorcove subiective; imi place/isi merita banii, nu-mi place/am in casa o podoaba (autorul vinde gogosi, nu ma misca) buna de facut cadou, ar trebui sa spuna cititorul.
Unii critici isi gasesc intotdeauna argumente pentru a se cocota pe gramada de scriitori. Aia nu inseamna ca si au dreptate, o tin asa ca o soacra, ba ca are, ba ca n-are, sau isi pierd capul in fata unei naratiuni la persoana intai si il cauta pe autorul pandind din pagina ca un adevarat maniac egolatru. Le pute inspiratia autobiografica? Spune-i asta lui Henry Miller, lui Paul Auster, Hertei Müller… nu termini daca incepi.
„Roman autobiografic“ apare pe ultima coperta, si nu pe pagina de titlu, unde scrie doar roman. A fost un indiciu… nu stiu… publicitar. I-am pus ghilimele din doua motive. In primul rand ca termenul, din cate stiu, nu s-a consacrat in literatura romana. In al doilea rand, acest roman e autobiografic in linii mari, in, sa zicem, firul narativ. Altfel, sunt foarte multe povesti mixate, nu sunt toate ale mele, dialogurile… cine-si mai poate aminti replicile pe care le-a spus acum 25 de ani? Asa ca e si foarte multa fictiune, chiar daca e o carne pe un schelet autobiografic… ma rog, si ala ajustat uneori din ratiuni care tin de literatura. De aceea am preferat sa-i spun roman, si nu memorii sau orice alte conventii care sunt legale in literatura romana. Sa-i lasam pe unii critici sa-si caute vocabularul… autofictiune, auto- ce vor ei… Vorba lui Roth: scriu autobiografie si ei imi spun ca e fictiune si invers; de vreme ce-s asa destepti, ii las pe ei sa decida.
Din cunostintele mele, e primul roman din literatura romaneasca postdecembrista care trateaza pe larg chinurile pe care le provoca armata obligatorie unor tineri care la 18 ani abia se lamureau ce e cu viata. Ai relatat in detaliu inclusiv legendele care circulau printre civili despre abuzurile comise asupra racanilor – noilor sositi in unitati. Care au fost momentele care te-au marcat pe tine cand ai efectuat serviciul militar obligatoriu?
Imi amintesc senzatia absoluta de pierzanie pe care am avut-o pe drum, mergand spre unitate. Ceva sfasietor, care se lega si de o intelegere noua a timpului, un simt al timpului venind din perspectiva irosirii unui an si 4 luni de viata, constientizata acut. Era ceva de neinteles, ca o ispasire. Pur si simplu nu puteam sa inteleg de ce trebuie sa ofer acest timp din viata mea acestei intreprinderi complet absurde, impotriva vointei mele. Cand ai 18 ani, o saptamana pare mult, un an si 4 luni par o viata.
Toate au fost un soc la inceput, dar apoi m-am obisnuit… nu-i da omului cat poate sa duca… Legendele nu erau legende, as spune ca eu am fost norocos, cruzimile astea chiar se intamplau si probabil ca atunci cand intrunesc conditiile, se repeta, sa nu fim naivi. Multe lucruri care implica oameni in uniforme nu le mai credem repetabile, pentru ca ni se pare ca suntem deodata foarte civilizati, avem telefoane sofisticate si ne petrecem sambata la mol unde bem ceaiuri exotice si suntem cool si oricum armata nu mai e obligatorie.
Ce povestesc eu, povestile de ostasie ceausista, e versiunea de adormit copii fata de ce se poate intampla cu un om in uniforma. Mult mai tragic mi se pare celalalt discurs pe care l-am introdus in roman… cel legat de razboi, de armate care-si implinesc menirea. Uneori orbeste, cruzimea atingand alte abisuri. Si asta se intampla chiar acum, in cel putin trei locuri ale planetei. Sa nu fim, deci, naivi.
Multe dintre romanele a caror „actiune“ este plasata in comunism afiseaza un aer nostalgic, nu fata de regim, evident, ci fata de adolescenta, de tineretea trecuta. 1989 este insa anti-nostalgic. Personajul principal relateaza critic despre ce se intampla in jurul sau, despre o lume pe care o doreste terminata. De altfel, chiar tu te-ai caracterizat ca o „natura prea putin nostalgica“. Este 1989 un „medicament“ pentru nostalgie?
M-a interesat o privire onesta. Eu asta am vrut sa fac, sa povestesc cinstit si, chiar daca am produs un morman de literatura, de minciuni, nu am mintit, ba chiar cred ca uneori i-am infrumusetat detaliile sau m-am abtinut de la detalii prea naturaliste, ca sa nu para nerealist, unui cititor de azi. Lucrurile asa stateau. Pot sa fiu nostalgic fata de oameni sau momente care implica oameni, fata de ingeniozitatea cu care ne implineam placeri simple in corsetul amputant al regimului sau fata de trairile si prospetimea si naivitatile unei varste biologice, de usurinta cu care legam camaraderii. Dar nu am cum sa fiu nostalgic fata de viata noastra de atunci in ansamblul ei monstruos… Asa era, monstruos. Nostalgic fata de frig, intuneric si foame? Si frica?
Eu zic ca ar trebui sa facem un experiment, sa-i rugam pe nostalgici sa-si explice nostalgia, dar fara foloseasca urmatoarele sintagme si cuvinte: nume de politicieni in viata, capitalism, exploatarea omului de catre om, ma rog, si alte cateva.
Ideea asta cred ca vine in primul rand din felul in care industria publicitara a speculat imagini din epoca. Si se poate sa fi dat tonul. Daca cineva e nostalgic fata de perioada comunista, cu toate detaliile ei, eu ii doresc sa-si adune un pic mintile si sa se gandeasca mai bine la ce se gandeste, vorba lui Arghezi (dupa instalarea comunismului). Sa renunte o saptamana la toate comoditatile, la curent electric si la caldura, la Facebook, la Champions League, la placerea de a-l uita Dumnezeu trancanind prostii politice cu prietenii, pe o terasa. La pizza.
Da, e posibil sa nu mai fiu o natura nostalgica, nu in acel mod necontinut, neconditionat, uneori irational, pentru ca am ajuns un animal foarte ingrijorat. Am copii.
Intr-un interviu din 2012, aminteai pentru prima data despre romanul care a fost publicat abia anul acesta. Spuneai atunci: „Pe de alta parte, cu 1989, romanul autobiografic pe care incerc sa-l termin, am patit un accident de metabolism de lucru. Dicteul interior n-a reusit sa infranga perspectiva unui receptor…“. Despre ce fel de accident era vorba?
Nu mai stiu exact contextul. E foarte posibil ca, aflandu-ma in anul 2012, sa fi fost vorba despre accidentul politic. Care a venit insotit de fractura din societate. Desi, si accidentul, si fractura erau acolo unde erau de dinainte de 2012, intr-un fel sau altul. Probabil ca mi-am pierdut cumpatul, mi-am pierdut nervii vazand ce se intampla. Si nu ai cum sa scrii literatura cand dezamagirea te striveste, vazand in ce abis de absurd si irational se scufunda conationalii. Si ca sa nu intram intr-o poveste prea complicata, n-am sa ma lansez in primul transeu al acestei povesti cu antibasism si anticapitalism si alte distractii inepte, si am sa ma refer doar la teritoriul cultural. Si de acolo am sa aleg doar un exemplu, care mi se pare de la sine graitor. Pe care am sa-l prescurtez intr-o intrebare simpla. Cati dintre cei care au exprimat pe gura prostii, public, despre Mircea Cartarescu i-au cerut iertare? Fosti prieteni, colegi de universitate etc. Cati l-au sunat sa-i spuna… bai Mircea, stii ceva, ne-a luat mintile valul asta de minciuni strigatoare la cer cu care ne-au otravit tampitii astia din politica viata prin media aservita, a fost o slabiciune, ne pare rau ca ne-am lasat dusi de val si am subscris ca niste fraieri la toata mizeria… noi suntem totusi niste intelectuali si, in cele din urma, putem sa facem diferenta. Repet, nu vorbesc despre ce se intampla in afara acestui cerc intim, care e cultura… nu, vorbesc despre cum intelege acest cerc sa-si sarbatoreasca umanitatea dupa 50 de ani de batjocora comunista. Ia sa vedem, suna pompos? Eu nu cred. Suna pompos sa vorbim despre invidie veninoasa si despre stupizenie impinsa in pragul salbaticiei? Nu numai ca acest lucru nu s-a intamplat, dar Mircea Cartarescu e in continuare un buton pe care daca-l apesi, in saloane de carte sau in universitati ale Romaniei, in ceainariile ei sau la bodega Uniunii Scriitorilor, produci un discurs neomenesc, de cloaca.
Cred ca despre genul asta de frana vorbeam. De-ar fi sa-ti cada in roti doar acest bolovan, din gramada cu bolovani romanesti, caci, slava Domnului, se pare ca avem parte de pachetul extins, iti ramane teapana masinaria. Am sa mai servesc un paradox romanesc, ca sa nu vorbim misterios. De atata avant anticapitalist si antiUE, care dupa 11 septembrie 2001 si Patriotic Act sau dupa invaluirea coruptiei de la Bruxelles intr-o birocratie monolitica aberanta nu inseamna o vitejie iesita din comun, foarte multi tineri au dat in damblaua stangista, impinsa pe alocuri pana la marxism, in timp ce parintii lor inca se mai lupta prin tribunale sa-si recupereze averile confiscate de comunisti, uneori trebuind sa le smulga din bratele fostei nomenclaturi ceausiste, inca vie. Dar chestiile astea iti trec. Ne gasim fiecare resurse, ca sa ne intalnim cu lucrurile pe care le avem in noi si sa spunem ce consideram ca merita spus.
„Literatura amelioreaza, deconspira, amuza, dar nu vindeca“, declari intr-un alt interviu din 2006. „Poate ca, pana la urma, literatura cu minciunile ei adevarate si macar un pic necesare ne ajuta sa ne despartim zambind de trecut“, scrii pe coperta romanului 1989. Nu cumva se contrazic cele doua enunturi? S-a schimbat viziunea ta asupra literaturii in ultimii opt ani?
Pot sa coexiste, pot sa le impac cat sa nu ies prost din aceasta intrebare, dar nu neaparat cat sa-mi gasesc o certitudine care sa ma transforme intr-un animal monocord si, deodata, extraordinar de industrios literar, pentru ca mi-am gasit calea. Nu, intr-adevar, literatura nu e ampicilina… Un magar care citeste nu se transforma in altceva decat un magar citit. Dar cred ca poate crea emulatie, poate da glas acelor voci mute care muncesc o comunitate de oameni. Prin arta tasneste de multe ori vocea unui timp, gandirea unui timp, isi gasesc expresia nevoile unui timp. De alte multe ori, inotand impotriva aparentelor, nelasandu-se sedusa de ispitele momentului, arta poate scoate lucrurile din gandirea imbacsit-comuna. Mi se pare ca Romania inca mai traieste trecutul ca pe o crampa si fie se lupta cu el cu o incrancenare care nu da roadele asteptate, fie il relativizeaza. Si cred ca e nevoie de un alt tip de discurs pentru a iesi, cu un folos, din el.
Adrian Buz (n. 1971, Craiova) este absolvent al Facultatii de Litere din Craiova. Volume publicate: Ultimul capitol (proze), Editura Masina de scris, 2001 (premiul revistei „Romania literara“ pentru debut), Zidul moale (proze), Editura Polirom, 2005. Traducator de literatura americana – William Burroughs, John Dos Passos, Hunter Thompson, Bret Easton Ellis, Hubert Selby, Dave Eggers, Augusten Burroughs. In prezent, locuieste in Madrid.