Uneori nici macar nu vorbim. Numai ne uitam.
Il vedem pe Nea Dumitru cum se apropie, purtand un sac aproape gol in spate. Se opreste in dreptul nostru.
— Buna ziua. Ce mai faceti, stati la gard?
N-am inteles niciodata de ce Nea Dumitru si tot neamul lui au obiceiul asta retoric de a completa „ce-mai-faci-ul“ cu fix ceea ce faci. „Ce mai faci, mananci mere?“, daca mananci un mar. „Ce mai faci, mergi pe drum?“, daca mergi pe drum. Parca niciodata nu vrea sa-ti lase loc de raspuns.
— Da, stam la gard, iese mama repede din incurcatura.
— Cald rau, cald, nu?
— Cam da, ma bag si eu in vorba.
— Ce ne facem? Nu mai mancam noi porumb anul asta, da el o sentinta.
Un alt obicei ciudat al lui Nea Dumitru. Nu poate spune si el „papusoi“, ca toti oamenii din sat. Nu, el zice „porumb“, perfect articulat, ca la oras.
— Poate o sa mancam, cine stie? il incurajeaza mama.
— Ei, cine stie?! Dumnezeu stie, dar nu mai vrea sa ne dea ploaie. Ne cam parleste Dumnezeu anul asta.
— Cam da.
— Daca si lumea s-a-nrait, ce-o sa faca si Dumnezeu saracu’? Ne arde.
— Cam da.
— Oricum, si daca o sa ploua cu lapte dulce, de-acum nu se mai face nimic, la ce arsita a fost. Amin cu porumbul!
Auzi vorba la el, „sa ploua“ in loc de „sa ploaie“!
Omul isi lasa sacul jos, isi scoate palaria din cap, se sterge pe chelie de sudoare. In sac parca misca ceva.
— Dar ce-ai in sacul ala? nu-si abtine mama curiozitatea.
— Mata mea cea tarcata. Am prins-o mancand un pui. Eu tot il banuiam de pacat pe vultur, pana am prins-o. De-acum ce sa mai fac cu ea, daca s-a-nadit la pui? Ma duc s-o omor la garla. Oricum, mai am una neagra, aia nu se da la pui. E cuminte. Stie ca moartea doare. Ramaneti sanatosi.
Isi tranteste palaria pe ochi, isi ia sacul in spinare si pleaca. Mata mai zvacneste din cand in cand. Ea nu stie inca decat ca viata doare.
Nu trece mult si vine Victor, calare. Calul mic, slabanog, mai degraba catar. El, lung, desirat, trebuie sa tina picioarele inainte, ca sa nu atinga pamantul cu ele. Ne saluta din mers.
— Stai un pic, opreste-te! il striga mama.
— As sta, da’ nu pot.
— Numai un pic, ca vreau sa vorbesc ceva cu tine.
— Nu pot, tante. Nu pot!
— Hai, mai, ca vreau sa cumpar de la tine o caruta de lemne. De ce nu poti?
— De calul asta, ’tui pastili mamii lui!
— Da’ ce-are calul?
— Musca, dihania, uita-te la el!
Victor trage de hat, se opreste pentru o secunda si, intr-adevar, calul clantaneste cu dintii in aer, stanga-dreapta, spre varful picioarelor lui. Nu-i de stat cu el pe loc.
— Uite! Na! Ati vazut ce face, dalacu’? intreaba el inciudat.
Ciudat obicei la oamenii astia de a-si injura animalele folosind nume de boala. La capra ii zic „raie“. La vaca, „streche“. La cal, „dalac“. L-am auzit intr-o zi pe unul care fugarea o gaina, numind-o „aviara dracu’!“.
— Da’ lasa – o asigura el pe mama, indepartandu-se pe calul nervos –, vin eu cu o caruta de lemne la poarta, saptamana asta, si ne intelegem noi.
Pleaca si mama, cu un semn de lehamite. Eu raman la gard. Nu fac nimic. Imi place sa fac asta.
Apare nepotul lui Nea Dumitru, cu o coasa pe umar. Parca m-as feri de el, ii cam stiu obiceiul de a vrea sa vorbeasca mult, dar fara sa spuna nimic. Nu ma mai pot retrage in curte, pentru ca m-a vazut.
Se apropie mut, da mana cu mine, se holbeaza peste gard si ma masoara din cap pana-n picioare. Pare cumva incurcat cateva secunde, insista cu privirea asupra pantalonilor mei scurti, apoi ma intreaba:
— Ce mai faci, ai chiloti scurti?