Evenimentul ne-a gadilat orgoliul national cum nimeni si nimic n-o mai facuse de multa vreme. O dovada a importantei acestei finale sportive pentru stima de sine a romanilor e si faptul ca a fost adulmecata de Antenele TV, aceasta combinatie de TVR ceausist si Saptamana lui Eugen Barbu, intr-o varianta actualizata; nu mai avusesera parte de un asemenea puseu patriotic de la campania dedicata celui mai mare drapel national din lume, unde am intrecut Libanul si am fost intrecuti apoi de Qatar (iar tovarasia asta spune si ea ceva).
Parcursul Simonei Halep in turneul parizian si infrangerea cat o victorie (iata, ma contaminez si eu de sindromul ditirambic) au adus romanilor ceva ce nu mai avusesera de ani buni, cred ca de la campionatele mondiale de fotbal din 1994 si 1998 si, inainte de asta, de la Nadia Comaneci: gloria sportiva, excelenta intr-un domeniu al luptei pasnice – dar totusi lupta – intre natiuni. Astfel de evenimente solidarizeaza. Au potential patriotic. „Ai nostri“ se acopera de glorie cand se lupta de la egal la egal cu „ai lor“. Simtim cum o parte din gloria aceea se rasfrange si asupra noastra. Ne simtim parte din acea entitate in numele careia lupta altii. Ca si Nadia Comaneci sau nationala de fotbal, Simona Halep ne alina frustrarile. Ea lupta, noi chibitam, dar o facem laolalta. Invingem impreuna. Ne lipseau asemenea momente!
Fiindca in ultima vreme suntem destul de dezbinati. Mai mult decat ar fi util pentru solidaritatea nationala, mai putin decat ar putea provoca o ruptura reala – doar ca pragul acela dintre prea mult si prea putin e intotdeauna incert. Ma uit adesea pe comentariile online la articolele din presa nationala legate de un oras sau o regiune: nu trece mult si incep insultele, injuraturile si defularile regionale. Bucurestenii ii dispretuiesc pe provinciali, timisorenii pe constanteni si bucuresteni, constantenii pe timisoreni, oltenii pe moldoveni si invers, clujenii ii privesc cu superioritate pe cei din vechiul regat si fiecare isi are mica lui patrie, care e mai buna decat celelalte. Se intareste patriotismul local, se diminueaza cel national.
De la Revolutia din Decembrie incoace, nu mai suntem in stare sa gasim multe lucruri care sa ne apropie aici, in tara. Identitatea romaneasca, sigur – dar cum? Mai ales cand trei-patru milioane de oameni au parasit Romania nemultumiti, obositi sau satui de ea. Mai ales cand ne-am impartit in tabere politice pro si anti, gata sa ne scuipam si sa ne cotonogim pentru cine stie ce idol marunt al tribului politic. Sportul insa e o forma buna de solidarizare si, inconstient, am cautat adesea motive de mandrie nationala in el. Nu le-am prea gasit sau ele au fost mai degraba incropite, din lipsa de altceva mai bun, dar si asta spune ceva despre unitatea si coerenta unei natiuni. Ne-am bucurat ca un antrenor roman are oarescare succese in strainatate, ca vreun fotbalist roman mai ajunge sa joace intr-o mare echipa din Anglia sau Italia, ca mai luam cateva medalii la campionatele de gimnastica, chiar daca nu pe toate… dar parca nu e de ajuns. Nu mai e Nadia, nu mai sunt fotbalistii care puteau invinge Argentina, nu mai e nici macar Ceausescu, pe care il uram la unison si eram legati cu totii prin ura asta. Ne-am impartit si ne-am diluat atat ura, cat si entuziasmele. Dezabuzati, frustrati, dezorientati si tot mai dezbinati, ne cautam o directie.
Nu spun ca Simona Halep ar fi un simbol al solidarizarii nationale. Nici nu cred ca e. E in schimb o marturie a nevoii de solidarizare pe care o simtim. Un semn ca ne-o dorim. Desi nu cred ca din sport ne va veni salvarea.